1994-1995. Deşi Francis Fukuyama anunţase sfîrşitul istoriei, războiul rece pare a continua în forme dintre cele mai extravagante la scară planetară. Corectitudinea politică americană, stîngismul delirant şi agresiv din capitala Franţei, înfrîngerea lui Lech Walesa, un mit al luptei anticomuniste, la alegerile prezidenţiale din Polonia, în faţa unui fost demnitar al regimului comunist, ambiguităţile cu damf de votcă ale lui Boris Elţîn, campaniile de reincriminare a gînditorilor care în perioada interbelică au simpatizat cu fascismul şi evitarea oricăror discuţii despre esenţa criminală a regimurilor comuniste sînt elementele de fundal ale anilor de mijloc din primul deceniu postcomunist. În contrapartidă, dacă poate fi vorba de aşa ceva, apar extraordinarul volum al lui François Furet, Sfîrşitul unei iluzii şi bulversanta carte al Stephen Koch, Sfîrşitul inocenţei, două titluri fundamentale în bibliografia deconspirării minciunii comuniste. Postul de radio Europa liberă şi-a închis faimosul birou parizian şi este pe cale să mute la Praga staff-ul şi logistica aflate încă la studiourile din München. În România, la putere se află Ion Iliescu, guvernul este condus de Nicolae Văcăroiu, iar liderul opoziţiei este Corneliu Coposu (pînă la decesul său, în noiembrie 1995). Paul Goma îşi anunţă intenţia de a candida la Preşedinţia României. Partidul Alianţei Civice se pregăteşte să iasă din CDR. Legile se aplică în ţară după ureche (în special cele care reglementează regimul proprietăţii), căpitanul Soare reaminteşte opiniei publice că metodele de investigare ale fostei Securităţi nu au fost abandonate, Dumitru Iuga face greva foamei pentru a forţa acceptarea lui Gabriel Liiceanu în CA al TVR. În schimb, libertatea de mişcare a oamenilor între Est şi Vest a devenit o certitudine. Bucureşti-Paris, o rută ce părea utopică în urmă cu doar cîţiva ani, a devenit un drum la f