Sufixul -ciune s-a fixat în istoria culturală a limbii române ca emblemă şi etichetă ironică a curentului purist din secolul al XIX-lea al lui Aron Pumnul: ciunismul sau pumnismul. Cum se ştie, teoria lui Pumnul se întemeia pe evoluţiile normale în trecerea de la latină la română, în care terminaţia -tionem devenise -ciune (ca în rugăciune, tăciune), pentru a propune forma tradiţională ca transpunere firească în adaptarea şi crearea unor neologisme culte după model latino-romanic. Româna literară a preferat totuşi paralelele în -ţiune şi mai ales -ţie, formele propuse de Pumnul şi adepţii săi fiind ironizate de scriitorii vremii (Negruzzi, în Muza de la Burdujăni: "De nu vrei protestăciune / Să întind în orice loc"; Alecsandri, în Rusaliile: "ţi-am dat esplicăciunile necesarii"... etc.). Multe creaţii efemere s-au păstrat doar în texte de epocă şi în dicţionarele mai vechi; în 1957, Dicţionarul invers înregistra cîteva zeci de cuvinte cu terminaţia -ciune, majoritatea absente din uz: întrebăciune, vindecăciune, eliminăciune, emulăciune, preponderăciune, premedităciune, prostituciune, peregrinăciune etc. În realitate, sînt puţine formele în -ciune cu o poziţie solidă în limbă: la cele considerate moştenite (rugăciune, înţelepciune, mortăciune) se adaugă derivate, în general de la verbe, în unele cazuri şi pornind de la adjective: amărăciune, deşertăciune, goliciune, înşelăciune, plecăciune, slăbiciune, spurcăciune, stricăciune, urîciune, uscăciune, vioiciune. S-a întîmplat ca multe dintre acestea să aibă sensuri negative, fapt care s-a reflectat asupra sufixului, adăugînd la nuanţa sa învechită şi o conotaţie peiorativă.

În ultima vreme, circulă tot mai mult un derivat care pare de dată relativ recentă: furăciune nu a fost înregistrat de Dicţionarul Academic (DA), nici, ulterior, de DEX sau de MDA - şi aparţine registrului colocvial-argotic. Chiar