Cand Grecia a invins gazda – Portugalia – la debutul Campionatului European, consumatorii de fotbal si-au spus ca merita sa-i mai acorde credit inca un meci. La partida urmatoare, oferta descendentilor lui Ahile a satisfacut din nou cererea, ceea ce transfera deja chestiunea pe taram economic. Creste audienta. Procuratorii se intereseaza de jucatori.
Echipele de club stimuleaza cu sume din ce in ce mai mari vedetele care le asigura spectacolul, si cercul virtuos incepe sa se inchida.
Iata asadar esenta jocului – motivatia. Cei care vin in intampinarea cererii sunt recompensati – le creste profitul, li se mareste cota de piata, majoreaza salariile angajatilor. La perdanti se intampla exact pe dos, pot chiar sa dea faliment.
Numai campionatul nostru nu seamana a competitie serioasa. Spectatorii nu mai vin la meci, fiindca s-au saturat de blaturi. Nu jocul din teren, ci algoritmul stabileste campioana. “Cartelul“ dicteaza preturile, salariile, profiturile. Salariile ajung sa semene intre ele, fiindca sunt la fel de mici.
Profiturile celor mici sunt ceva mai mari decat salariile, dar insuficiente sa inchege plutonul de la mijlocul clasamentului. Orizontul investitional nu trece de gardul vilei ori de portiera masinii.
OK, dar pana la urma, rezultatul conteaza, nu? Ba da, dar dupa cum in fotbal se vad meciuri trucate, ofsaiduri imaginare si penalty-uri acordate impotriva cursului jocului, tot asa, in economie, cei care stiu sa marcheze sunt faultati de impozitarea progresiva, obstructionati de contributiile la asigurarile sociale si macinati discret la ligamente de multitudinea de taxe.
Dupa pauza le piere cheful sa mai alerge. Taman bine, echipele care n-au obiceiul sa-si achite datoriile folosesc stadionul fara sa plateasca chirie ori joaca cu sponsori de stat pe piept, inainteaza in spatiile lasa
