1. Care este sensul şi natura disputelor dintre intelectuali, transformate adesea în adevărate "războaie", purtate prin reviste şi cărţi, pentru a nu mai vorbi despre cafenele? Sînt ele legitime, fireşti pentru o cultură liberă, sau, de obicei, sînt demne de ridicol? Merită intelectualii "certăreţi" stima generală, sau mai degrabă trebuie dispreţuiţi ca unii ce ignoră calitatea pură a ideilor, amestecîndu-le pe acestea cu zaţul grunjos al unor resentimente inavuabile? Cum stau lucrurile am putea încerca să aflăm, după părerea mea, dacă vom răspunde mai întîi la întrebarea: în ce constă "fiziologia" personalităţii intelectualului modern? 2. Departe de a fi un personaj simplu şi unitar, intelectualul modern este, de foarte multe ori, o făptură "amfibiană", trăind simultan în două medii*: mai întîi el stă pe "pămînt", fiind un profesionist, un expert care activează în diferite instituţii ale modernităţii: academie, universităţi, cercetare, presă etc. Sub acest raport el deţine o "autoritate epistemică", pentru a folosi expresia lui M. Bochenski. A dispune de autoritate epistemică înseamnă că intelectualul este competent să intre în analize şi dezbateri profesioniste, că el este cel mai autorizat să "trateze" despre idei. "Autoritatea epistemică" a intelectualului-profesionist este concrescută cumva societăţii "deschise", moderne, impersonale, de tip "Gesellschaft", aparţinînd "ordinii extinse" în terminologia lui Fr. Hayek. A trăi şi a lucra în cadrul acesteia şi pentru aceasta reprezintă prima dintre "vieţile" proprii intelectualului modern, şi anume aceea autentică. Pe de altă parte, intelectualul alege nu o dată să trăiască şi o altă "viaţă": aceea a "maestrului spiritual": el eliberează prin activitatea şi manifestările sale un străvechi fluid carismatic, izvorînd originar din ancestrala viaţă tribală, caracteristică micilor comunităţi arhaice, închise, de ti