- o scrisoare către Andrei Pleşu - Dragă Andrei, Întîmplarea face că zilele trecute, păstrînd încă în minte mîrşăvia din Observator cultural - cea cu "nota" lui Marino care te urechea pentru premiul ce-ţi fusese conferit cu două-trei zile înainte de către un juriu al cărui preşedinte era Marino însuşi -, am umblat prin arhiva Noica, adăpostită pînă una-alta într-un dulap din casa mea. Şi în dosarul cu "Corespondenţă primită", peste ce crezi că dau? Peste o scrisoare de la chiar preşedintele juriului, de la vajnicul apărător al valorilor Europei împotriva "spiritului absolutist, totalitar, metafizic şi etnicist" întruchipat de "şcoala Noica" şi răzbind acum încă o dată, după cum ne previne vigilent Marino, în cartea ta Despre îngeri. Scrisoarea, scrisă pe o frumoasă foaie velină, cu irizaţii chamois, pe ambele pagini, datată 16 martie 1980 şi expediată de la Cluj, aparţinea aşadar celui care la începutul anilor '90 lansase primul teza "colaboraţionismului" lui Noica. Vorbind aşa, omul te lăsa să înţelegi că el, care bătea lumea în lung şi în lat şi era în contact nestingherit cu editurile Vestului într-o perioadă în care pînă şi un telefon la Paris te transforma într-un suspect, avea parte de asemenea delicatese în virtutea spontanei admiraţii pe care performanţele sale culturale o stîrneau în sufletul organelor de partid şi de stat. Scrisoarea era de la cel care, lăudîndu-l pe Gelu Ionescu doar ca să se poată răfui mai bine cu tine, vorbea în referatul lui de preşedinte de juriu de "lecţia binevenită de sinceritate, curaj al confesiunii şi autoculpabilizare" şi de "poziţia demnităţii discrete şi modeste". Scrisoarea venea de la cel care, 25 de ani mai tîrziu, aplauda cartea lui Gelu Ionescu "în care se vorbeşte despre autocenzură, fricile, laşităţile, compromisurile şi cedările intelectualilor români în perioada comunistă". Ce scria în această scrisoare cel ca