Pămîntul nears este un material privilegiat al Orientului Apropiat şi Mijlociu şi apare ca referinţă în Vechiul Testament: în Egipt, evreii aveau în facerea de chirpici o meserie aproape exclusiv destinată lor. Arhitectura contemporană adresată celor declasaţi social foloseşte şi în alte părţi ale lumii (a se vedea lucrările absolut excepţionale ale grupului Rural Sudio din Alabama, SUA, sau Architecture for Humanity) materiale "neconvenţionale", de felul baloturilor de paie, al aglomerării de pietre de rîu în plase de sîrmă (Herzog & De Meuron, California vineyard). S-au făcut experimente legate de actualizarea acestor materiale, de îmbunătăţirea proprietăţilor şi a durabilităţii pămînturilor nearse, ca de pildă folosirea unor lianturi artificiale în locul bălegarului, sau a fibrelor de sticlă în locul paielor. În plus tratamentele suplimentare, de felul văruirii, adaugă stabilitate şi, deci, timp comportamentului pămînturilor nearse. Întrebarea care subzistă este, însă, de ce s-ar refuza materialul aşa cum este în contextele care îi îngăduie folosirea (i.e. cele cu variaţii minime de umiditate şi temperatură). În definitiv, piramidele de chirpici din America Centrală durează de suficientă vreme spre a spulbera întrebările cu privire la durabilitate. Cît priveşte slaba vizibilitate publică a arhitecturii de pămînt, trebuie poate amintit că arhitectura de pămînt nears a lui Hasan Fathi, arhitectul egiptean care a produs o consistentă revizitare şi reinterpretare a tradiţiei din unghiul pe care şi poverismul, aici explicat, îl împărtăşeşte, l-a făcut pe acesta faimos şi nu copierea unor materiale high-tech, importate din Occident. Piatra este, de asemenea, un material încreştinat. Piatra din capul unghiului, casa de pe stîncă şi piatra pe care se întemeiază biserica sînt tot atîtea referinţe metaforice şi alegorice ale pietrei în textul nou testamentar. Dacă le