* Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, Editura Polirom, 2004. După excelentul volum de eseuri, la opt mîini, În căutarea comunismului pierdut (Editura Paralela 45, 2001), ne-am fi aşteptat la o continuare a analizei (una dintre cele mai vii din cîte s-au scris la noi) aplicate produselor culturii oficiale din vremea comunismului (de la poezii patriotice, la discursuri oficiale, desene animate, benzi desenate şi romane populare ecranizate), la extinderea tematicii etc. Nici vorbă. Stimulaţi, poate, de succesul "istoriilor la firul ierbii" publicate în ultimii ani (volumele coordonate de Zoltán Rostás sau minunatele Arca lui Noe şi Anii '80, coordonate de Irina Nicolau, Ioana Popescu şi Şerban Anghelescu), cei patru autori au întrerupt pentru moment seria eseistică prin patru istorii personale. Apropiaţi ca vîrste (Paul Cernat şi Angelo Mitchievici sînt născuţi în 1972, Ioan Stanomir în 1973, iar Ion Manolescu în 1968), cei patru îşi reconstituie în noua carte nucleul de formare, Bildungsroman-ul scurtcircuitat de aberaţia cvasigenerală a Epocii de Aur, deturnările, subterfugiile şi sechelele personale. Dintre reacţiile (publice) la cea de-a doua incursiune "în căutarea comunismului pierdut" a celor patru tineri autori, trei mi se par semnificative: 1) o reacţie de identificare spontană ("Şi eu, şi tu, şi noi, şi voi", cum suna un refren de pe vremuri); 2) o reacţie critică pornind de la biografii fundamental diferite ("Nu era chiar aşa..."); 3) o reacţie de uimire neîncrezătoare ("Cei patru au trăit în altă ţară"). Dacă prima reacţie vine cam dinspre aceleaşi generaţii (ale celor născuţi între 1968-1973), iar cea de-a doua dinspre foşti privilegiaţi şi actuali amnezici, cea de-a treia reuneşte două generaţii diametral opuse: pe de o parte, generaţia păr