Îmi cer iertare. Fac parte dintr-un grup de presiune. Am o singură scuză: n-am ştiut. Dar citind presa noastră culturală şi două-trei lucrări de specialitate, am devenit brusc conştient de amplasamentul meu culpabil pe scena publică românească. Mă aflu, se pare, în plin război şi eu moţăi nesimţitor, decuplat de realităţi: mă comport ca un boier arogant şi iresponsabil, refuzînd să iau notă de dramatismul cîmpului de luptă. Or, iată că, izbit fulgurant, asemenea apostolului pe drumul spre Damasc de lumina crudă a adevărului, am descoperit, cu stupoare, cum, împreună cu cîţiva nefericiţi prieteni, am contribuit în chip toxic la stagnarea culturală a ţării, la prigonirea noilor generaţii de intelectuali, la poluarea democraţiei autohtone şi la subminarea valorilor modernităţii. Am fost agentul (în cel mai bun caz involuntar) al unei mentalităţi medievale, pentru care cuvinte ca "prietenie", "onoare", "maestru", "vocaţie", "ucenicie", "tradiţie", "valori fixe" sînt obiecte ale unui cult infamant, destinat să smintească lumea şi să o împartă nedrept în două: "ai noştri" şi "ceilalţi". Ne-am baricadat între inexpugnabile ziduri de gaşcă şi am creat o reţea de putere care face imposibilă cariera spiritelor înnoitoare, sau o ţine sub un control perfid. Am monopolizat edituri, ministere, cercuri de influenţă străine, televiziuni şi gazete şi am manipulat inconştientul colectiv al naţiei pînă într-atît încît, de cîte ori publicăm ceva, toţi se reped, somnambulic, să ne cumpere. Organizăm, abil, tîrguri de carte şi conferinţe publice, pentru a aduna în jurul nostru masse întregi de cititori năuci, fraieriţi sistematic de manevrele noastre incantatorii. Am confiscat, nesătui, toate instrumentele gloriei. Sîntem marele nenoroc al naţiei, talibanii, ciocoii, "opium"-ul ei. Lucrurile au început de mult, pe vremea comunismului. Păcatul nostru originar se numeşte "Păltiniş",