Declinul practicilor religioase n-a fost anticipat de Biserică, dar mai poate fi încă oprit. După 1989, în democraţie, nimic nu ar fi reuşit să evite secularizarea stilului de viaţă al credincioşilor ortodocşi din mediul urban sau rural. Oamenii au primit o libertate de mişcare - şi noi provocări cotidiene - care i-au îndepărtat progresiv de participarea la liturghie. În primii ani postcomunişti, religia fascina ca un fruct oprit care devenise dintr-odată accesibil. A intra într-un sfînt lăcaş fără teamă (şi cu dorinţa de a înţelege pe dinăuntru universul interzis anterior al credinţei) constituia pentru mulţi o atracţie care - asemenea oricărei noutăţi - s-a erodat în timp. Mai nou, duminica este tot mai frecvent folosită pentru "relaxare". Televiziunea, cu jerba ei de facil divertisment, ieşirea în natură, cu prestigiul ei recuperator, sau socializarea informală, la răcoarea unei beri gustate alături de cîţiva prieteni, sînt principalele alternative favorizate de majoritatea românilor. Prin urmare, milioane de membri ai Bisericii Ortodoxe se mai duc la slujbe doar la Crăciun, la Paşti şi, cel mult, la alte cîteva sărbători importante, legate sau nu de propriul nume. Ar fi stupid ca, dinaintea acestui masiv absenteism liturgic, Biserica să-şi acuze propriii enoriaşi de apostazie. Avem de-a face doar cu o mutaţie a comportamentului colectiv, sub impactul crescînd al modernităţii în sfîrşit asumate. Normal este să vedem dacă putem găsi o formulă de armonizare între spiritualitate şi aspiraţia legitimă a refacerii săptămînale. După unele opinii, există şi o "vină" a Bisericii în raport cu fenomenul semnalat. Şi nu mă refer la nevrednicia anumitor preoţi, ci la postura laicului în sinaxa euharistică. La noi, mireanul este doar o piesă anonimă în ansamblul vieţii de cult. Intră nepoftit, stă neîntrebat, aprinde o lumînare, strecoară prin uşa altarului un pomelnic