- interviu cu Ion VIANU - În 1977, cînd a plecat din România, Ion Vianu îşi mărturisea "convingerea... că sistemul era ireversibil. Iată de ce emigram: pentru că nu mai speram". Stabilit în Elveţia, la Morges, a lucrat ca medic psihiatru, continuînd să denunţe abuzurile psihiatrice din ţările comuniste şi făcînd expuneri la Amnesty International despre represiunea din România, după ce înainte de a părăsi ţara susţinuse, împreună cu Ion Negoiţescu, disidenţa politică a lui Paul Goma. S-a întors în urmă cu cîţiva ani la Bucureşti, iar la începutul lui 2004 a publicat prima parte dintr-o inedită Arhivă a Trădării şi a Mîniei, surprinzătorul roman Caietele lui Ozias.

Spuneaţi într-un interviu că întotdeauna aţi ştiut că veţi scrie literatură mai tîrziu, după ce veţi fi făcut suficiente experienţe ale vieţii. În decizia dvs. a intrat şi rezerva de a pătrunde în literatură într-o vreme a duplicităţii cvasigenerale? Despărţirea de tagma literară, un fel de dar ce l-am primit - de vreme ce m-am născut şi am crescut într-o familie unde întotdeauna s-a scris şi s-a vorbit despre literatură, iar prietenii mei au fost din această lume - s-a făcut, cel puţin în parte, sub imperiul politicii. Ca student la Filologie clasică, prin 1952-54, detestam presiunea ideologică din mediul umanist. Am povestit în Amintirile în dialog, scrise cu Matei Călinescu, prietenul meu de o viaţă, pornirea goetheeană care m-a făcut să aleg, ca un alt Wilhelm Meister, studiul medicinii. Mi se părea că voi ajunge la secretele Naturii; şi tot ca personajul lui Goethe visam să dau vieţii mele un sens practic - direct, să ajut pe oameni. Există o pulsiune de-a îngriji; cine nu o are nu trebuie să facă o profesie medicală. Eu sînt convins că am avut-o. E o formă inversată a dorinţei de putere: nu să-ţi foloseşti ascendentul asupra Celuilalt pentru a-l asupri, ci pentru a-l face să devină şi el ma