Trebuie spus in acelasi timp ca eu ma ocup de teatru, care este, fie ca vrem, fie ca nu vrem, o activitate publica. In teatru, opera individuala e foarte rar posibila, e chiar imposibila - acesta presupune o reuniune de spectatori, o sala de teatru etc. De aici a si venit, de altfel, in momentele sale cele mai grele, forta teatrului. In tot acest timp, eu am ramas in contact cu anumiti artisti care lucrau in Romania si pe care ii vedeam in rarele lor voiaje la Paris, ca de exemplu Tocilescu sau Caramitru. Mai tarziu, incepand din anii '90, m-am reintors destul de frecvent in tara si am descoperit protagonistii unei generatii care imi era necunoscuta, aceea a marilor regizori ca Mihai Maniutiu, Silviu Purcarete, Alexandru Dabija, chiar si Alexandru Tocilescu, ale carui spectacole nu le vazusem (le-am asteptat zadarnic la Nancy unde n-au venit in ultima clipa). Intr-un fel, pentru mine, acesti 25 de ani traiti in Franta reprezinta o pata neagra, care a fost din cand in cand intrerupta, strafulgerata de cateva momente de intalniri in special cu actori romani, de vizitele lor, foarte rare, la Paris.

Teatrul nu mai are omogenitatea de odinioara

Cum vedeti dvs. peisajul teatral actual?

In Romania am avut o colaborare privilegiata cu Mihai Maniutiu, Oana Pellea, Marcel Iures, Doina Levintza - cand grupul lor s-a constituit -, apoi i-am cunoscut mai bine pe Tompa GĂĄbor si Alexandru Dabija. Aceasta a fost generatia de artisti de care am fost cel mai apropiat, dupa anii '90. Am avut astfel ocazia sa descopar o serie de spectacole importante. Una dintre marile realizari ale anilor '90, care pe mine m-a marcat profund, a fost Ghetto, in regia lui Victor Ion Frunza, la Teatrul National; aveam sentimentul, vazandu-l, ca un regizor extraordinar de contemporan facea un spectacol responsabil, de o neasteptata autenticitate, in nici un fel servil fata de modele