Cehii vin acasa

Republica Ceha e una din acele tari mici cu campionat si mai mic. Nu un campionat putred, de vreme ce Sparta Praga are Inca acces la Liga Campionilor. Dar campionatul ceh are ceva diminutival. Interesanta cu adevarat e abia sobrietatea acestui campionat care nu tine cont de propriile dimensiuni. Clanul praghez si cluburile de provincie joaca de la egal la egal, cu o seriozitate oarecum naiva, intr-un campionat de care nu vrea sa auda nimeni. Rezultatul e Inca o proza scurta si isteata (capitol la care cehii sunt de mult pe podium In Europa). Efectele cele mai notabile ale acestui campionat nu sunt punctele si tururile trecute In Liga Campionilor, ci consecintele de sistem. Fotbalul ceh produce jucatori si antrenori care pleaca de acasa, dar pleaca suficient de formati pentru a-si mentine autonomia. Ei au o anume greutate specifica pe care n-o vom gasi la exportatii romani, bulgari sau rusi. Baros, posibil number 1 la Euro 2004, a facut tusa fara sa cracneasca la Liverpool si a jucat la nationala cu bucuria celui ce se Intoarce acasa din exil. Important e ca nationala ceha e locul pe care Il numesc acasa mai toti jucatorii ei raspanditi In Europa. La fel de important e ca echipa nationala e locul In care se simt exilati mai toti jucatorii vest-europeni care trebuie sa se Intrerupa din viata de club.

Ceilalti vin de-acasa

Pentru Thierry Henry, acasa Inseamna, aproape In totalitate, Arsenal. Pentru Totti, A.S. Roma. Pentru Raul, Real sau (de la autodizolvarea galacticilor) Madrid. Madrid, si nu Spania. Loialitatea profesionala a spaniolilor e o stare ipotetica, un simtamant teoretic arborat periodic si mai niciodata purtat In inimi.

Nimic nu va Impinge patriotismul colectiv spaniol peste pasiunea locala pe care o cer si o educa Galicia, Catalonia sau Castilia. Italia nu e mult mai departe In scara aderentei la ideea nationala