Domnului Andrei Pleşu

Dormeam din ce în ce mai puţin, mai subţire, cam trei ore din douăzeci şi patru.Degetele îmi erau mînjite de o cerneală crudă, acidă, pătrunsă, încet-încet, pînă la os, pînă la viscere, îndurerîndu-mi dorinţa de a le împreuna în rugăciuni laice, scurte, disperate…Adunam cuvintele, cu suspin şi mirare că mai există, că mai exist…că reuşesc, iată!, să mai trăiesc o zi, o săptămînă, Doamne!, incredibil, încă o lună, ohoho…încă un an!!! Viaţa mea fusese vîndută unei patimi trufaşe, chinuitoare: să scriu, să încheg rapoarte sumare, dar exacte, despre Îngeri! Cît de perfid mă bălăceam în gîndul că tocmai diavolul plătea cu bani grei timpul ăsta schingiuit de nesomn, hrănit cu pîine neagră şi cafea amară, fără zahăr, timp îmbîcsit cu fel de fel de medicamente exotice… Însemnam sîrguincios amănuntele secundei, furişat oriunde simţeam că se întîmplă miracole, vor ţîşni flaute, se vor dărîma lemnării putrede cu geamuri apăsate pe dinăuntru de sînii femeilor curioase să afle ce şi cum mai e pe dinafară. Mă întorceam istovit la călimara cu pereţii groşi, de sticlă rece, umpleam rezervorul de cauciuc al stiloului chinezesc, mîngîindu-i cu gingăşie pompa umflată setos. De mult nu mă mai spălam. Peste cerneala uscată se încleia deja alta proaspătă. Căpătasem un fel de mănuşi sinilii. Şi continuam, continuam, şoptindu-mi nedumeririle, înnobilîndu-mi tristeţea în litere caligrafiate pe foi veline. Îngerii nu erau pretenţioşi, nu doreau marea cu sarea, nici lacul cu caimacul, nu… ci izvorul rotund,neclintit,cu prundul răspîndit lin, artistic, cu niscaiva nuferi orbitori plutindu-i pe suprafaţa netedă, lucioasă…Slujbaş conştiincios, scrib vrednic, încovoiat veşnic peste registrele largi, cu mii de rubrici orizontale, verticale, ba şi de-a curmezişul filei largi, spre zăpăcire şi umilinţă adîncă, lucram nepotolit de nimic, robotem