Una din ideile aplicate în programul abia trecutei Săptămâni Internaţionale a Muzicii Noi de către directorul său, compozitorul Sorin Lerescu, m-a mobilizat în a reface succint traseul unui creator insolit (pe care, din păcate, nu l-am avut profesor în mod direct, dar de la care - din fericire - am avut multe de învăţat). Este vorba de organizarea unor conferinţe zilnice, portrete ale unor compozitori români (majoritatea din nefericire deja dispăruţi): pe Myriam Marbe a prezentat-o Gheorghe Firca, pe Adrian Raţiu - Carmen Stoianov, pe Nicolae Beloiu - Octavian Lazăr Cosma, pe Horaţiu Rădulescu - Dumitru Avakian şi pe Mihai Mitrea-Celarianu - Despina Petecel.
Revenindu-mi tema "Anatol Vieru", am reluat inevitabil trasee binecunoscute, precum sistemul modal dezvoltat de compozitor, bazat în principal pe teoria mulţimilor, şi care a generat lucrări extrem de diverse (aparent, de fapt trepte ale unui ansamblu profund organic). Vieru nu a aderat decât pasager la serialismul anilor '50-'60, fiind mai degrabă preocupat de orientarea modală a unui Bartók, Messiaen, Şostakovici sau Enescu, preluând, de asemenea, sugestii de la Webern. La sfârşitul anilor '50, tratează intuitiv modurile (scările sonore pe care şi le constituie ca punct de plecare al diferitelor piese) prin teoria mulţimilor, iar în anii '60 conştientizează faptul că auzul muzical obişnuit receptează scările de sunete ca pe nişte mulţimi, în sensul matematic al cuvântului. Fără a fi însă matematician, Vieru extrage un model matematic ad-hoc: pe baza acestuia îşi creează şi dezvoltă modurile într-o lucrare, le încrustează în marile blocuri sonore cu care experimentează asupra timpului muzical. Vor rezulta inedite forme muzicale - "clepsidre", "site", "ecran", "psalmi" - ce revin în diferite ipostaze în creaţiile lui Vieru, fără ca aceste prototipuri să devină o manieră.
Dincolo
