1
Sub rochia bogată de brocarte
Cu pieptul pietroşat precum un stei
/Cules-am pentru dânsa păducei.../
Ea îmi trimite iar firman de moarte
Şi chiar aşa, lipsită de temei,
La dracu-n praznic bună să mă poarte,
Vârtoasă ca rachiurile arde
Pe gâtiţa-mi uscată ura ei.
Că sunt de multă vreme mi se pare
Călugăraş nevolnic într-un schit,
Tot canonind pios la lumânare
Şi n-am ce face, o să-ndur spăşit:
Prietenul e dus la vânătoare,
Iar Doamna Brună tocmai m-a gonit.
2
Sonetu-i un dichis pentru bărbaţi,
Şi trebuie lucrat c-un soi de ură,
Cioplit cu meşterie din custură,
Bătut pe nicovală, strâns în laţ.
Dar pot şi eu să-ţi fac amăgitură
Dintr-un sonet cu oacheşul meu braţ,
Pe-un petic de atlaz cu crini brodaţi
Şi fără de pereche-n ţesătură,
Când te stârnesc cu nurii mei drăceşti
Şi-ţi suflu foc şi pară prin pupilă,
Amăgitor de suflete ce eşti,
Mai meşteră-n sonet şi mai subtilă,
Vrăjindu-te cu stihuri femeieşti
Care ucid pe loc şi fără milă.
3
Binevestim lumina care plouă
Şi lăudăm roşeaţa din căpşună,
Iar degetele ei de Doamnă Brună
Orbecăiesc uşor prin iarba nouă.
Pe urmă nu mai ştiu ce îi căşună,
Că faţa ei e jilavă de rouă,
Cum umblă/ cu picioarele-amândouă
Desculţe/ printre foi de mătrăgună.
@N_
