Agreabil, dar nu profund, epicurian cu dese căderi melancolice în faţa unor silnicii existenţiale cărora spiritul său aristocratic le refuză asumarea, Al. Odobescu se afirmă în literatura secolului al XIX-lea printr-o serie de scrieri hibride de speţă enciclopedică. S-a afirmat adeseori că egal în erudiţie i-ar fi contemporanul B.P. Hasdeu, cu diferenţa specifică dintre romantismul învolburat al "magului de la Câmpina" şi clasicismul congenital al "anticarului". Născut la 23 iunie 1834 în casele părinteşti de la Curtea-Veche, moare în acelaşi Bucureşti declarat a-i fi fost "în oroare", la 10 noiembrie 1895, în urma unei supradoze de morfină. Deşi s-au scurs 170 de ani de la naşterea postpaşoptistului estet, nuvelele sale istorice mai persistă prin listele de lecturi particulare ale elevilor, iar Pseudokinegetikos - după Tudor Vianu cel dintîi eseu din literatura română - îşi are teritoriul bine marcat printre reperele obligatorii ale oricărui filolog şi nu numai. Însă candoarea luminoasă a scrierilor şi seninătatea de egală umoare a vîrstelor de pe chipul său cu "zîmbet moale şi distant" (G. Călinescu) pot fi doar reflexul de distincţie al omului de lume bien né, nu şi semnul existenţei sale tumultuoase, de erou balzacian încolţit de creditori cu "nume teribile": Selmancheux, Dreyfus, Matar, Chotel etc., cum avea să-l zugrăvească în Istoria-i sagacele critic cu înclinaţii aparte spre aristocraţia în ruină. Autorul de mai tîrziu al Scrinului negru face inventare cu mobilele lui Odobescu, descriind fidel culoarea tapiţeriei şi esenţa lemnului nobilelor piese expuse permanent sechestrului. La fel se întîmplă şi cu biblioteca, prin ale cărei titluri se poate verifica încă o dată temeinicia erudiţiei posesorului unui adevărat "depozit de carte", unic la vremea aceea. Descoperite mai tîrziu, cele aproximativ 3000 de scrisori adresate în special mamei, Catinca, şi soţ