Întocmai ca un scamator abil - iertată-mi fie comparaţia - Andrei Oişteanu îşi "păcăleşte" subtil cititorul, nu încetează să-l ia prin surprindere, trece pe neaşteptate de la o temă la alta, se joacă necontenit şi rafinat cu spectatorul său, stîrneşte curiozităţi intelectuale şi potoleşte ştiinţific taine pe care le scoate la iveală din texte uitate sau nebăgate în seamă, din credinţe populare pe care noi, cititori moderni şi profani, am fi tentaţi să le socotim simple, învechite superstiţii. Ordine şi Haos e un spectacol bine montat, iar autorul are - lucru rar într-o meserie atît de serioasă şi de veche cum e etnologia - talent de detectiv. Ordine şi Haos, ultima carte a lui Andrei Oişteanu, are un fascinant aspect compozit. E o carte care povesteşte despre legenda românească a potopului, despre credinţe vechi legate de adorarea paltinului ca arbore sacru, despre rostul hotarului în gîndirea satului tradiţional, despre felul în care satul îşi compune, imaginar, propria hartă. Mai povesteşte cartea lui Andrei Oişteanu despre balaur şi solomonar, despre labirint şi legenda Sfîntului Gheorghe, despre ritualurile ciudate ale vechilor fabricanţi de cărămizi, despre mătrăgună, măselariţă, muscariţă şi alte plante cu nume asemenea folosite ca narcotice. Ordine şi Haos e o carte despre graiul îngerilor şi despre felul în care, în colinde, Cosmosul învinge Haosul.

Voi exagera doar puţin: cartea se citeşte cu plăcerea lecturii unui roman poliţist. Atît doar că intriga e etnologică. Pentru că, într-un cuvînt, Ordine şi Haos e o succesiune, seducătoare şi erudită fără ostentaţie, de eseuri cu temă etnologică, în care Andrei Oişteanu, cu talent de hermeneut înnăscut, decriptează, acolo unde te aştepţi mai puţin, sensurile şi semnificaţiile unei lumi arhaice, supuse altor canoane de gîndire şi de imaginaţie, altor rosturi decît ale noastre. Cu toate că - parado