Scrisoarea pe care mi-a trimis-o dl Aderca tocmai din Connecticut (textul ei poate fi găsit în pagina a doua a revistei) m-a pus pe gînduri. Nu într-atît încît să producă o ajustare majoră a părerii mele despre Ronald Reagan, dar suficient ca să mă facă să îmi dau seama că aveau dreptate filozofii francezi din secolului al XIX-lea cînd spuneau că "perspectiva creează fenomenul". Mă simt obligat să spun ceea ce era evident, şi anume că textul meu de acum cîteva săptămîni, scris la vestea morţii fostului preşedinte american Ronald Reagan, era o declaraţie de amor politic, un adio cu note patetice (sînt printre puţinii care mai cred, astăzi, că patetismul e bun, util şi are rostul său), o reverenţă respectuoasă. Declaraţiile de amor, fireşte, nu au nimic comun cu analizele riguroase şi e o greşeală să pretinzi unei atari declaraţii echilibrul şi răceala unei analize. Nu e, ca să zic aşa, în "programul" ei. În privinţa lui Reagan, am scris şi o analiză, publicată în altă parte. Textul din Dilema veche era o lacrimă la plecarea celui care, în mintea mea, este eliberatorul meu. Iată o subiectivitate mult prea puternică ca să i te poţi opune cu obiectivitate. De la început, vreau să spun că ştiu bine ce i se reproşează fostului preşedinte american. Sînt multe umbre în biografia sa prezidenţială: de la afacerea Iran-contra la triplarea deficitului bugetar, de la excesul său religios în privinţa avortului (a încercat să răstoarne în Congres o decizie a Curţii Supreme americane, celebra Roe vs. Wade, în care s-a statuat că femeile sînt libere să aleagă avortul) şi de la reticenţa sa în chestiunea SIDA (criticii săi spun că nu ar fi reacţionat prompt împotriva maladiei teribile care se profila, pentru că în anii aceia se credea că boala afectează doar pe homosexuali şi i-ar fi lăsat, în mod deliberat, pradă morţii) la controversatul său mesaj către ţările arabe din 1984