N-am scăpat niciodată - cu toate că mi-am dorit să mă vindec de nenumărate ori! - de un obicei păcătos pentru care trag în fiecare săptămînă o mulţime de ponoase: las totul pentru rezolvare pe ultima sută de metri, în ultima clipă, în secunda cincizeci din minutul cincizeci şi nouă al ceasului al doisprezecelea. Să nu mă întrebe nimeni de ce, că nu ştiu. Îmi spun doar că am timp, amîn, apar alte lucruri de făcut şi, uite-aşa, ajung să-mi pun cu adevărat problema rezolvării unor situaţii abia în momentul în care ele devin acute, urgente, imposibil de amînat. Pentru că, şi aici apare al doilea obicei prost, sînt tot timpul tentat să împing lucrurile spre rezolvare către un "mai tîrziu" pe care mi-l închipui cît mai îndepărtat cu putinţă. De fapt, trag de timp ca de caşcavalul prăjit şi, deşi mi-e foarte clar că n-am rezolvat niciodată nimic în felul acesta, ba, din contră, am ajuns de nenumărate ori în situaţii limită, continuu să descopăr tehnici noi din arta amînării, uluindu-mi şi enervîndu-mi prietenii, şefii, colegii de redacţie sau administratorul de bloc. Nu că aş vrea să-mi caut scuze, dar de la un timp trebuie să mărturisesc că simt chiar un soi de plăcere perversă odată cu apropierea unui dead-line. Orice ultimatum aduce cu sine o doză mare de adrenalină şi nu sînt puţine cazurile în care am reuşit tocmai pentru că aveam pistolul la tîmplă, fiind obligat să decid sau să rezolv şi repede, şi bine. Aproape că am ajuns dependent de o anumită stare de urgenţă, altminteri orice timp mort sau lung mă face să devin extrem de analitic şi, implicit, şovăitor. Cînd intervine imperativul mă las mai mult condus de instincte şi mi se pare că greşesc mai puţin. Dar, trebuie să recunosc, am făcut şi destule boacăne regretabile din cauza asta. Probabil că un asemenea tip de judecată vor fi împărtăşind şi responsabilii cu integrarea României în Uniunea Europeană. Altfe