În urmă cu cinci-şase ani, proaspăt profesor de liceu, am avut o dispută cu o elevă de-a noua pe teme muzicale: ea credea că mă dă pe spate cu regele, Vivaldi, dar eu am mutat şmecher cu nebunul, Prodigy. Acum îmi dau seama că am fost un prost: e normal ca ea să-şi fi căutat la vîrsta ei identitatea, să şi-o verifice cu mine, dar eu, să mă bucur de o aşa pradă... Mai demult, se spunea că există bine şi rău şi ţi se promiteau recompense pentru îndeplinirea primului. Cine decidea asta? A bunch of white dead males , ai spune azi. Pînă ţi-ai dat seama că erai tras în piept, că îţi e perpendicular, dacă tu nu te alegi cu nimic. A urmat o altă perioadă, interesantă, în care se spunea că există lucruri frumoase şi urîte, în funcţie de ce ţi se părea că percepi (şi pe atunci tot ce exista în intelect trecuse neapărat prin simţuri). Nu prea mai ştiai cine trebuie să decidă. E evident că hotărîrea trebuia s-o iei tu şi numai tu, dar, la început, erai timid, îţi făceai o mulţime de procese de conştiinţă pînă să te decizi ce să faci, darămite pînă să te apuci să faci ceva. Te-au salvat masele: ieşeai în stradă, strigai, te revoltai, era mişto, aveai pe undeva în filmul ăsta rolul lui Iisus. Perioada asta a ţinut mult şi bine: ţi se dădeau cataloage cu cauze din care-ţi alegeai ce vrei. Luptai

pentru ele potrivit ofertei de pe piaţă. Îţi plăcea foarte mult să te baţi pentru tot felul de lucruri care te depăşeau, le vedeai cum cresc din capul tău şi se pierd deasupra capetelor tuturor oamenilor din lume, voiai şi tu acolo. Întors acasă, te apucai de scris cu însufleţire: cărţi, romane, poezii lungi, cu personaje puternice, modelele lor. Pînă ţi s-a urît. A ieşit prost, să nu mai recapitulăm. Ai încercat să repari lucrurile şi ţi-ai spus aşa: uite, ar fi bine să-mi fac un rebranding, să nu trăiesc degeaba. Pe şestache, ai strecurat un bideu într-o expoziţie şi de-aici