Mai demult mi-era frică de deochiul ţigănesc. De cîte ori se apropia de mine vreo zurlie cu salbe, fîlfîindu-şi fustele ca aripile vreunui corb de circ, mă privea ţintă şi-mi şoptea pe ton de invitaţie neruşinată un "hai să-ţi gîcesc", mă tufleam. Cerul şi pămîntul se învîrteau în sens opus unul celuilalt, temperatura mi se ridica la cea din puful porumbeilor, ba chiar aveam senzaţia de cădere precoce din zbor. Ca să scap începusem să le susţin bărbăteşte privirea, cu ochii subţiaţi şi voit intenşi şi să-mi spun în gînd "nu poţi să mă deochi". Preventiv căutam din ochi obiecte de culoare cît mai roşie, citisem undeva că ajută. În timp m-am obişnuit cu ghicitoarele. Cînd ultima ne-a abordat pe mai mulţi la o masă de bufet de provincie, am rîs. "Haide, să vă spun de duşmanii voştri", ne-a ispitit ea atipic faţă de suratele ei care promiteau să ne zică despre crai şi crăiese născute ca să-ţi ia ceasurile de inimă albastră cu mîna. "S-o vedea după feţele noastre că e exclus să avem prieteni. Şi ghiceşte şi ea săraca de ce a mai rămas!", ne-am bucurat noi de "greşeala tactică" a ţigăncii.

Lumea mustăţilor şi a pălăriilor ţigăneşti Mergem spre Moldova întins cu 160 la oră şi avem timp berechet să bifăm sacadat din coada ochiului casele calic construite de pe marginea drumului, apoi să ne împiedicăm, preţ de kilometri buni, privirea de milioane de fire subţiratice de grîu. Pe o porţiune mai cheală de cîmp zvîcneşte un iepure, cu nimic mai prejos decît o maşină bine hrănită cu motorină. Muşchii îi tresar pe sub blana pămîntie şi îl vedem pînă cînd tehnologia îşi dovedeşte superioritatea, lăsîndu-l în urmă. Pe un cîmp asemănător, ţinînd însă de alt sat, am văzut din iarba înaltă picioarele portocalii, de top-model anorexic, ale unei berze. Ceva mai sus de locul unde ne vom opri, salamandre. În jur, oamenii sînt prinşi în agitaţia molcomă a zilei la ţară şi în febr