Acum cîţiva ani, cînd am ţinut la Viena un curs de cultură şi civilizaţie română, m-am gîndit să iau ca temă dezbaterile publice din România postdecembristă. Am ales, după oarecare cumpăniri, patru controverse care mi s-au părut suficient de largi şi de grăitoare pentru cineva din afară care vrea să înţeleagă cam ce se întîmplă la noi în perioada actuală: disputa în jurul naţionalismului, cea legată de războiul din Kosovo, "cazul Eminescu" şi "scandalul" manualelor de istorie şi de română pentru liceu. Pentru fiecare am compus un dosar cu selecţiuni din luările de poziţie care mi s-au părut mai interesante, urmînd ca această antologie să servească drept bază de discuţii cu studenţii, pentru a putea vedea, măcar simptomatic, ce probleme animă opinia publică românească şi în ce termeni sînt ele formulate. Parcurgînd, înainte de începerea cursului, crestomaţia bricolată din sursele care-mi stătuseră la îndemînă, cu strădania de a mă pune pe cît posibil în pielea celui puţin sau aproape deloc familiarizat cu climatul actual românesc, mi-am dat seama că strategia pe care mi-o propusesem se dovedea cu mult mai dificilă decît putusem să anticipez. Puse cap la cap, textele antologate apăreau şuie şi dezarticulate, cu şanse minime de a lega între ele un dialog cît de cît coerent. Pentru ca acest lucru să se poată întîmpla, era nevoie de o puzderie de explicaţii suplimentare pentru a descrie situaţia în care apăruseră textele cu pricina, relaţiile dintre combatanţii aflaţi în polemică, orientarea - adesea fluctuantă - a jurnalelor care le găzduiseră, afilierile preopinenţilor la diverse grupuri, implicaţiile instituţionale ş.a.m.d. Ca om care lucrează de mai multă vreme cu texte ştiu foarte bine ce consecinţe poate avea smulgerea lor din contextul în care au fost produse şi date publicităţii. Rostul exaltării mistice într-un manifest politic precum Proclamaţia de la Isl