Cînd eram mică, mi se semnalau frumuseţile naturii, dar n-aveam ochi pentru ele: preferam să citesc Tom Sawyer decît să mă delectez cu peisaje. Mama mea tot încerca să-mi spună ce frumos e cutare loc, sau cum se văd munţii, dar totul mi se părea banal şi lipsit de potenţial. Consideram că doar locurile în care civilizaţia şi-a pus cu claritate amprenta contează. Natura nu reprezenta, pentru mine, prilej de contemplaţie, ci doar un loc ce putea fi folosit pentru a-ţi îndeplini scopuri şi plăceri personale: în mare puteai înota, pe munte puteai urca, dintr-o poiană culegeai flori etc... Pe vremea aceea chiar consideram că sînt incapabilă de sentimentul naturii, despre care tot auzeam: adică nu mă puteam bucura de lucruri mai aproape de forma lor originală, netrucată, iar realitatea pălea, pentru mine, în faţa imaginilor ei prelucrate din filme sau cărţi. După un timp, m-am trezit că încep să observ şi natura. Că nu mai suport imaginile trucate şi zgomotele prelucrate, ci acir la liniştea peisajelor pe care le consideram plictisitoare altădată. Că pot să mă bucur cînd trece o pasăre, o veveriţă sau de cum arată o anumită floare. Ieri am revenit la Sinaia, după o lungă absenţă, în aceleaşi locuri ale copilăriei mele. M-am trezit de dimineaţă şi am ieşit în curte, unde cîntau păsările, deloc discret, ci clar şi insistent. O doamnă din apropiere le-a pus nişte firimituri de pîine, şi atunci, brusc, au început să iasă la iveală, dezvăluindu-şi culori şi combinaţii nemaivăzute: o pasăre grăsuţă, cu mult bleu pe pene şi tare gureşă a coborît pînă foarte aproape de noi şi a-nceput să mănînce liniştită. După care au mai venit încă două, mai circumspecte,

care şi-au luat firimiturile şi-au fugit cu ele în brazii din apropiere. Agitaţia era deja pornită, ca-n poeziile lui Topîrceanu despre păsări, şi zburătoare de diverse specii au început să fîlfîie dintr-un brad în