Sfintu Gheorghe

Daca vine careva cu Delta-Venetia-Paradisul turistic, ridicati, va rog, din umeri: Sfintu Gheorghe e un sat mare, cu o biserica din secolul al XIX-lea, renovata ciudat si in curs de repictare*; una dintre cele mai vechi case e o mica vila de tip citadin cu un etaj si cu bar (Visconti) la strada, care pare parasutata aici la inceputul secolului trecut; nici alte constructii vechi sau (mai ales) noi nu risca sa ajunga monumente de arhitectura; unitatea militara de linga sat, cu instalatia ei de radar (activa), nu e tocmai un obiectiv turistic; iar efortul edilitar local pare sa se limiteze la un loc de joaca foarte meschin pentru copii.

Delta din vecinatate este (cit ni s-a aratat) destul de aproape de un Paradis in viziune tarkovskiana: schimbari bruste de „biotop“, de la peisaje cu misterul aparent intact la cherhanale si constructii dezafectate, epave de lotci (pitoresti, pitoresti); canale cu stuf si nuferi (numai buni de cules), pline in weekend de barci singuratice si de pescari sportivi. La douazeci de minute de mers pe jos, la nord de varsarea Dunarii in mare, o plaja larga cit vezi cu ochii, vizitata dimineata de toate pasarile Deltei – care locuiesc pe Sahalin, la douazeci de minute cu salupa in directia cealalta. Drumul pina la Sfintu Gheorghe dureaza, una peste alta, aproape o zi, marea e prea dulce, pestele din ciorba e prea sarat, oamenii sint foarte primitori, peisajul e minunat, totul e in limita imaginabilului – iar Delta adevarata e in alta parte: aproape ca ar fi pacat sa se schimbe ceva. Dar nici tintarii (de o punctualitate fara crutare: doua ore dupa apus, 15 minute inainte de rasarit) nu vor reusi, probabil, sa apere locul de inevitabilul progres.

Catastrofa ecologica a fost oficial oprita dupa 1990, dar eforturile de protectie si de reecologizare se lovesc, pe de o parte, de faptul ca pescu