Intr-o zi cind toata lumea alerga sa scape de un potop imaginar, undeva la Sosea, spre Parcul Herastrau, un grup de copii s-a bulucit spre mesele unei terase. Caldura nebuna si oboseala i-au alungat spre umbra copacilor. Copiii s-au napustit pe bancile circiumioarei improvizate ca un stol de pasari dupa un zbor indelungat. La un moment dat, de undeva din urma lor au aparut si doamnele.
Doua invatatoare incruntate si una mai tinara, tradind parca o pofta de fericire. Toate trei se purtau ca niste closti grijulii cu multimea de puiuti. Venisera dintr-o comuna din judetul Braila. Din pacate, nu-mi amintesc numele. Dar figura lor ma va urmari multa vreme.
Sobre, imbracate ingrijit, cu posete mari, toate trei aveau privirea aceea dragastoasa, dar in acelasi timp aspra de invatatoare neinduplecata.
Nu e chiar usor ca dintr-un sat din judetul Braila sa pleci spre Bucuresti cu marunteii greu de numarat, daramite de stapinit. Si totusi cele trei doamne se descurcau de minune. Cu margelele lor agitate au continuat explorarea Bucurestilor, stiind sigur ca banalul acestor imagini ascunde si conturul unor amintiri pe care timpul le va polei.
Copiii din acel sat brailean vor tine minte toata viata prima lor calatorie spre lumea larga.
In aceste zile, cind se incheie cursurile scolilor prin tot felul de sali de clase, de cancelarii sau chiar in afara unitatilor scolare, grupuri de invatatoare se aduna la un suc si la o cafea, sarbatorind modest, daca nu chiar saracacios, asa-numita Zi a Invatatorului. Una dintre cele mai discrete categorii profesionale din Romania risca sa devina si cea mai ignorata.
La urma urmelor, democratia si economia de piata nu au adus mari schimbari in viata invatatoarelor si a invatatorilor. Acesti parinti de scoala ai romanilor se descurca cu greu in viltoarea tranzitiei. Nu mai merg cu copiii la strins
