Pe la sfarsitul secolului al 17-lea, a aparut la Roma o academie botezata Arcadia sub semnul careia nobile doamne, printi ai bisericii si nostalgici de ranguri diverse se intruneau, in aer liber, purtand pseudonime de ciobani antici. Reuniunile aveau ceva de joc caraghios si solemn.

Club de „pastori” si „pastorite”, de excursionisti in mitologie, Arcadia vroia sa scape cultura de emfaza si de excesele baroce, dar n-a reusit sa fie decat o pitoreasca si cam comica „revolutie” cu peruci.

Tot stergand de praf vechile mituri, in ceremonii pedante si serbari puerile, ea a sfarsit prin a ameninta cu rele mai rele decat relele pe care vroia sa le combata. Iezuitii n-au gresit vazand in preocuparile Arcadiei un mijloc de distragere a intelectualilor de la problemele adevarate.

Caci „arcadienii” propuneau culturii o evaziune „poleita cu flecareala”, cum bombaneau cei care nu gustau discutiile, pe cat de aprinse, pe atat de ridicole prin morga lor savanta, despre lana de capra de pe naiul lui Pan ori despre impartirea feudelor platonice din Beotia si Tesalia.

Cu cativa ani in urma, a produs oarecari valuri la noi o miscare care s-ar fi putut boteza „Anti-Arcadia” si care a pornit, in unele manuale alternative, un razboi nemilos pentru izgonirea miturilor din istoria noastra.

Daca „arcadienii” vroiau sa dezgroape ramasitele miturilor pentru a le imbraca in vesminte noi, croite dupa gustul lor, „anti-arcadienii” isi propuneau sa ne demonstreze ca, sub statuile venerate de imaginarul colectiv, nu se afla decat niste biete oseminte ale istoriei.

Miscarea „anti-arcadienilor” nu era lipsita de sens. Nu era un moft. Ea pornea de la premisa corecta ca istoria nu e un cimitir unde se recita ode. Adevarurile trebuie spuse, fie ca ele ne convin sau nu. A transforma o infrangere in biruinta ori a cauta scuze in loc de explicatii e