Ceea ce pare a propune aici Culianu e o hermeneutica istorica (fara judecati de valoare, in linie poate cu acel époché recomandat de fenomenologi, cu acea suspensie a inclinatiilor, a parti-pris-urilor, a reactiilor aprobatoare sau dezaprobatoare), bazata pe o constiinta a dublei codificari a textelor (literare) eliadiene, care transmit un mesaj – un mesaj personal, dar bine ascuns, in asa fel incit nu-l poate intelege decit cititorul „initiat“ sau, cu mari eforturi de a corecta intelegeri gresite anterioare, cititorul „autoinitiat“ – cazul lui Culianu insusi. Hermeneutica istorica poate facilita o astfel de intelegere, dar n-o poate garanta; nimic n-o poate garanta, pentru ca incifrarea textelor eliadiene e de un tip special, in care precizia presupusa a mesajului se topeste mereu in ambiguitate, in amfibolii care sint intentionat complicate de autor in asa fel incit sa fie imposibil de rezolvat. Desigur, toate acestea n-au nici o legatura, cum bine intuieste Culianu din pozitia sa de discipol, cu valoarea literara (o valoare pe care critici dintre cei mai fini au pus-o sub semnul intrebarii).

Scrisorile care urmeaza (notez din nou unele goluri in epistolar, citeva scrisori ale lui Culianu lipsesc) consemneaza o comunicare din ce in ce mai apropiata si reciproc admirativa intre maestru si discipol, cu repetate eforturi ale lui Eliade de a-l ajuta pe Culianu sa-si publice lucrarile erudite (in paranteza, Culianu, in aceasta perioada, se pregateste sa se casatoreasca, primind felicitari calduroase de la sotii Eliade; acest episod, care s-a incheiat cu un divort peste citiva ani, nu pare a fi afectat creativitatea febrila a inca tinarului istoric al religiilor, care nu implinise 30 de ani). In scrisoarea din 6 decembrie 1979, Eliade il numeste pe Culianu unul dintre cei doi „corifei“ ai istoriei religiilor, cel de-al doilea fiind Bruce Lincoln: „Bruce Lin