Nu sint un fan Visniec, recunoscind insa ca exista un fan club solid in Romania zilelor noastre, care are deja o traditie bine constituita; ba chiar inteleg, fara sa le aprob, ratiunile si motivatiile prelungitului prestigiu de dramaturgie „tinara“ care insoteste din ’89 incoace literatura pentru scena a autorului. Citeva texte imi plac mult, altele mai putin, majoritatea deloc; dar o discutie serioasa asupra longevitatii de aura a intregii oferte a scriitorului nu incape in nici un caz intr-o cronica de intimpinare. Ce mi se pare insa limpede este ca textul piesei Mansarda la Paris cu vedere spre moarte (generos ofertat de caietul-program al spectacolului de la Nationalul clujean) e subtirel si cu o miza blocata in clisee livresti.
Pe scurt, Cioran, acum erou scenic, este surprins in dramatica ipostaza a declansarii si evolutiei bolii Alzheimer, prin intermediul unui sir de intilniri in care realul si imaginarul se amesteca; tinta demersului e de a pozitiona fluid prezenta filozofului in lume si a lumii in gindirea filozofului.
Imaginind intilniri (cu un orb care inchiriaza un telescop intr-o piata pariziana, cu propria memorie devenita Doamna care face firmituri, cu functionarii Sectiei de apatrizi a prefecturii pariziene, cu profesorul si cu studentii care ii studiaza opera, cu potentialii sinucigasi etc.), Visniec isi propune sa scaneze, pe de-o parte, dezbaterile ideologice si filozofice referitoare la opera si la autorul ei, pe de alta, ambigua definitie de libertate care reprezinta motorul profund al gindirii lui Cioran despre om si despre sine insusi. In fond, ceea ce se confrunta in acest text dramatic este reflexul „cultural“ al... „ideii de Cioran“, om = opera (la noi si in Franta), si presupusele intemeieri personalizate ale acestui reflex. Vehicolul confruntarii e boala.
Dincolo de fireasca oportunitate conjuncturala (pe o plaja
