Ca scriitor, Octavian Paler are un destin oarecum bizar. Cărţile sale sînt foarte bine primite de cititori (fiecare nou titlu purtîndu-i semnătura devine instantaneu best-seller, iar sesiunile sale de autografe prilejuite de diversele tîrguri de carte se întind, de fiecare dată, pe durata mai multor ore), dar aproape ignorate de critica literară. Se poate spune că este unul dintre cei mai populari scriitori ai momentului şi aceasta în condiţiile în care scrisul său este unul atemporal, pe alocuri chiar anacronic, fără concesii stilistice sau tematice făcute modei timpului şi în absenţa vreunui suport semnificativ din partea criticii literare.

Format la şcoala stoicilor, fascinat de civilizaţiile străvechi (Grecia antică este principalul său reper, dar de mare atenţie în scrisul său se bucură şi Roma antică, Evul Mediu sau civilizaţiile amerindiene), Octavian Paler este un moralist dublat, asemenea lui Cioran, de un foarte subtil stilist. Multe dintre formulările memorabile ale lui Octavian Paler au devenit bunuri ale limbajului comun, iar stilul său sentenţios, ornat cu citate revelatorii şi pilde ale anticilor, este unul imediat recognoscibil. Dacă însă etica lui Cioran are nuanţe cinice şi sarcastice, cea a lui Paler este una dureroasă, adesea plină de melancolie.

Înainte de a judeca lumea, Octavian Paler încearcă să o înţeleagă, iar pentru a o înţelege trebuie să se raporteze în permanenţă la propriul sine. Eu-l supradimensionat, veritabil centru al lumii în scrisul lui Octavian Paler, nu este, de aceea, proba existenţei unui orgoliu nemăsurat al autorului sau rodul unui eventual narcisism fără limite, cum cred unii, ci calea aleasă de eseist (după caz, prozator) pentru cunoaşterea lumii. Pentru că scriitorul a învăţat de la antici că nu există cunoaştere în absenţa cunoaşterii de sine. Filtrînd întreaga realitate înconjurătoare prin