O întîmplare recentă mi-a întărit o mai veche convingere: cartea se întrepătrunde cu viaţa cînd te aştepţi mai puţin şi orice separare drastică a acestor teritorii e un abuz. Din păcate, cititorii împătimiţi sînt dintotdeauna suspectaţi că pierd "simţul realităţii" sau chiar că-şi pierd minţile, ca Don Quijote şi, în genere, sînt recunoscute numai foloasele experienţei vieţii în scrierea cărţilor, nu şi invers. În ce mă priveşte, trebuie să spun că am simţit de foarte multe ori foloasele experienţei cărţii în scrierea vieţii. Realitatea şi cartea sînt, de altfel, ca două vase comunicante, tot ce torni într-unul din ele se ridică imediat şi în celălalt, vizibil şi plin de culoare. Aşa a fost şi acum.

Mă aflam într-un Intercity care se apropia de Bucureşti. Se înserase, compartimentele şi "saloanele" trenului (adică părţile necompartimentate) erau luminate şi o muzică discretă se revărsa din microfoane. Oameni tolăniţi leneş îşi lăsau privirile să rătăcească în reverii secrete, îşi gustau clipele de graţie în care grijile erau uitate fie în urmă, fie înainte, suspendate între o gară şi alta. Unii răsfoiau ziare, alţii dormitau, cîţiva fumau, nimeni nu părea grăbit să ajungă la ţintă, adică să reintre în vîrtejul cotidian. Cu reflexe de fostă navetistă, mi-am luat cea dintîi rămas bun de la cei cu care călătorisem şi, cu geanta mea de voiaj vişinie pe umăr, am pornit spre primul vagon. Voiam să economisesc timp, căci eram spre coada trenului. Exista, pretutindeni, ceva din atmosfera poveştii cu pădurea adormită. Am simţit că rup vraja străbătînd, unul cîte unul, vagoanele cu puţini călători, în care nici măcar controlorii nu se zăreau. După ce străbătusem deja vreo trei "saloane" şi culoarele aferente, cînd tocmai trecusem de vagonul-restaurant, oamenii au părut puţintel mai treji, atmosfera mai animată, creîndu-se chiar zone gîtuite, cu aglomeraţie. I