Las la o parte, azi în 2004, paginile numeroase pline de ecuaţii, de formule ce mi se par azi cabalistice, ale diverselor teorii privind psihicul uman, pe care, după atâţia ani, nici nu le mai înţeleg bine... în caietul cafeniu, subţire, liniat şcolăreşte, cu un 1944 al meu, strict personal, ca şi cum războiul ar fi fost cu totul secundar pentru mine, - an funest, pus pe copertă, după cerneala mai neagră şi mai clar imprimată probabil după o revizuire, scrie:

...Experimentul cu pisica decerebrată după modelul lui Sherington, pisica nu mai manifestă nici o emoţie, ci doar o mimică automată. Injectându-i-se în starea aceasta un excitant (ca Pagano), în presupusul centru emotiv, pisica nu manifestă totuşi nici un fel de emoţie. Ceea ce duce la infirmarea teoriei centrilor emotivi. Concluziuni: indiferent de teorie, oricărei stări emotive îi corespunde o stare fiziologică şi invers. Scoarţa cerebrală este indispensabilă desigur producerii emoţiilor. Dar teoria fiziologică a emoţiilor nu a emoţiilor nu reprezintă unica modalitate de a lămuri originea emoţiilor. Procesele ce au loc la nivelul psihologic, adică pe o anumită adâncime a scoarţei cerebrale, sunt procese şi fizice şi psihice...

Urmează W. Wundt cu a sa origine totalitară a emoţiilor (în care cuvântul totalitar folosit prima dată în sec. XIX nu avea încă sensul politic pe care i-l dăm astăzi)... Emoţia, după marele psiholog german este o reacţiune a conştiinţei. Unii susţin greşit că la baza emoţiilor ar sta expresiile emoţionale. Expresiile emoţionale însă nu sunt acte anonime, ci reacţiuni ale organismului totalitar, adică în totalitatea lui. Aşadar, expresiile emoţionale sau mimica sunt linii de direcţie numai în care se cristalizează eul omenesc.

Obiecţiunea lui Bechterew: Mimica este autonomă. Ea se poate manifesta fără să aibă loc şi emoţia. Ca în cazul anima