Relaţiile avangardei cu comunismul constituie un fenomen interesant şi uneori amuzant. Mişcare înregistrată sub egida negaţiei absolute, a separării de tot şi de toate, a acelui faimos lachez tout, după cum o caracterizează Maurice Nadeau, avangarda e, într-un chip mai specific, o revoltă antiburgheză, un nonconformism epocal. Ruptura a lăsat un vid pe care s-a străduit a-l umple în grabă ideologia marxistă. Nu a fost, fireşte, decît un parazitism pe neaderenţa de factură nihilistă a avangardei, o deturnare a discontinuităţii împinse pînă la ultimele consecinţe a acesteia. O mistificare, căci finalitatea negaţiei nu putea fi substituită printr-o finalitate politic-socială, indiferent de factura ei. însă destui avangardişti s-au văzut prinşi în mrejele compromisului cu o măcar relativă bună credinţă. Termenul revoluţie crea o anume confuzie. Apărea oarecum naturală continuarea revoltei interioare prin acţiune practică. "După masacru rămîne speranţa unei umanităţi purificate", suna una din propoziţiile unui manifest dadaist din 1918. Ne propunem a analiza pe scurt, în prezentele rînduri, raportul cu ideologia comunistă a unuia din avangardiştii noştri de seamă, Gherasim Luca (1913-1994), autor care, stabilit la Paris în 1952, a optat de atunci pentru expresia franceză.

Versurile cu care-şi începe activitatea foarte tînărul Luca, tipărite în paginile revistei Alge (o publicaţie cu scurtă apariţie în două serii, 1930-1931 şi 1933), sub diriguirea lui Aureliu Baranga (viitorul dramaturg realist-socialist Aurel Baranga), vădesc o stare de spirit sfidătoare, o rebeliune excentrică împotriva lumii în care trăia. Bunelor sentimente şi bunelor maniere burgheze li se dă cu tifla atît prin expresia total neconvenţională, şocantă, cît şi prin atracţia către aspectele sordide ale societăţii, către declasaţi. Marginalii populează viziunea rebelă a junelui bard. Ce