În bazarul de la Kuşadasi, un vînzător de covoare ne-a auzit vorbind româneşte. Ne-a abordat imediat, spunîndu-ne că e turc din Constanţa şi lucrează la bazar pentru un patron. Ne-a invitat apoi în prăvălia lui să vedem covoare. Am refuzat, spunîndu-i că oricum nu aveam de gînd să cumpărăm. "Ştiiiu..., a zis, românii nu cumpără covoare de aici, dar haideţi înăuntru, măcar să vedeţi." Vrînd-nevrînd, am intrat în magazinul cu narghilele în vitrină şi covoare de diverse culori şi mărimi expuse pe toţi pereţii. Mirosea parcă a naftalină. Turcul ne-a adus ceaiuri fierbinţi şi a început să ne arate covoare, fiecare cu povestea lui. "Astea-s făcute manual de ţăranii din satele de munte de prin centrul Turciei, alea-s aduse din Iran, alelalte sînt de prin zona Armeniei. Ăsta mic e de mătase, ia uite ce ape face dacă-l învîrteşti..." Şi-l aruncă în aer rotindu-l aşa încît culorile mătasei se irizau în funcţie de cum cădea lumina. Un întreg spectacol, care a durat vreo douăzeci de minute. I-am reamintit la un moment dat că nu vrem să cumpărăm şi ne-a reamintit că ştie asta. "Aţi văzut că nici n-am pomenit de preţ, e normal ca românii care vin acum să nu aibă bani şi să nu se gîndească la asemenea cumpărături. Dar mai văd cîte ceva, mai povestesc şi altora, mai vin şi anul viitor, se simt bine şi... cine ştie, peste zece ani o să devină poate una din categoriile de clienţi buni şi interesaţi.

Cine se gîndea acum nouă-zece ani că românii o să devină unii din cei mai mulţi turişti din Turcia?" "Dar cît face un covor din ăsta mic de mătase?" "O mie de dolari, poate mai mult, poate mai puţin... Unora ca voi l-aş lăsa chiar la cinci sute. Oricum, nu cumpăraţi...", a zis zîmbind. Era limpede că, în aceste condiţii, dacă am fi început o tocmeală, am fi ajuns poate şi la o sută de dolari dar, aşa cum bine ştia şi el, nu ne interesa un covor. L-am întrebat pînă la cît ar lă