Marile comemorări publice reuşesc rareori să fie mai mult decît un simplu prilej de retorică ipocrită şi calcul lumesc. Pentru mulţime, ele se reduc la destinderea serbării cîmpeneşti şi a picnicului, pentru politicieni - la discurs electoral şi evlavie de faţadă, pentru gazetari - la cronică mondenă. Puţini sînt aceia care simt autentic şi se manifestă decent. Aşa a fost, săptămîna trecută, la Suceava şi Putna, cînd s-au prăznuit cinci sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, aşa pare să fi fost şi în 1904, la aniversarea a patru sute de ani... Nicolae Iorga a scris multe şi întristate pagini despre posteritatea voievodului şi despre inconsistenţa festivităţilor de care a avut parte. După judecata sa, cronicarii înşişi au fost incapabili să onoreze înălţimea personajului. Nici Ureche, nici Neculce, nici Cantemir, nici istoricii ardeleni n-au vorbit despre regele moldav cu simpatie comprehensivă. Iorga înregistrează şi excepţii (arhimandritul Vartolomei Măzăreanu în secolul 18, Mihail Kogălniceanu şi A. D. Xenopol în secolul următor), dar bilanţul e melancolic. "Sufletele - scrie istoricul în stilul său inconfundabil - rătăceau aproape de pămînt, în vremuri de întuneric şi de neîncredere, în vremuri nerecunoscătoare şi obosite..." Singură marea serbare de la Putna din 1871, însufleţită de "studenţii de la Viena, membrii «Junimii» de acolo, cu Eminescu şi Slavici în frunte" a restituit cuviincios "amintirea eroului". Nu atît prin omagiile oficiale ("două poezii slabe" de Vasile Alecsandri), cît prin discursul nobil al lui A.D. Xenopol, pe atunci abia student, care foloseşte ocazia pentru a-i invita pe cei de faţă "de a nu ne înşela asupra stării în care ne aflăm, de a nu ne orbi noi înşine prin linguşiri şi înălţări peste aceia ce sîntem în adevăr". Vorbele lui Xenopol nu se aud încă. Cine a asistat la ceremoniile de-acum de la Suceava şi Putna a avut de-