* Mario Vargas Llosa, Paradisul de după colţ, trad. de Mariana Sipoş, Editura Humanitas, 2004. Poate nu e lipsit de importanţă să ne întrebăm de ce cultura română nu prea are veritabile utopii. De ce nu avem şi noi un Thomas Morus, un Campanella sau măcar un Huxley? Să fie Tinereţe fără bătrîneţe... o utopie, aşa cum pare a crede Călin Mihăilescu? Sau "iubirea cea sfîntă prin care se înfirează telegraful dintre suflete" din Sic Cogito de Hasdeu? O fi Ţiganiada o viziune utopică a istoriei? Iar Levantul o utopie postmodernă a literaturii? Să fie oare Uşa interzisă o utopie a mărturisirii ce conturează un non-loc în care "clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi"? Se pare că utopia răsare, în deplina-i splendoare, mai ales atunci cînd plecăm de la ipoteza inexistenţei (sau imposibilităţii) sale... Literatura hispano-americană nu duce deloc lipsă de utopii. Maeştrii realismului magic, de la Carpentier la Márquez sau de la Juan Rulfo la Cortázar şi Carlos Fuentes, au ilustrat genul din plin, iar despre utopiile şi distopiile lor istorice, politice, dar mai ales miraculoase s-au scris biblioteci întregi. Llosa, însă, nu părea bîntuit de morbul utopic. Infinita plasticitate a realităţii (transfigurate) părea să-i ajungă peruvianului obsedat de "adevărul minciunilor". În ultimul său roman, însă, Llosa demontează - cu uimitoarea sa adecvare narativă - două utopii, punînd faţă în faţă biografiile Florei Tristán, precursoare a feminismului şi militantă din vremea socialismului utopic, şi pe cea a nepotului ei, Paul Gauguin, Ulise rătăcitor la capătul lumii, căutînd un imposibil paradis. Totuşi, nu avem, în Paradisul de după colţ, o utopie, ci doar un discurs empatic şi interogativ despre resorturile personajului utopic. Cum ia naştere personajul utopic? Cît e, în el, construct şi cît e adecvare la promisiunea unei alte realităţi? Cît e nebunie şi cît vizionarism?