Totul a început cu un bîzîit discret, dar continuu, la fel de enervant ca al unui tînţar. Nu puteai spune cu exactitate de unde vine; putea veni de oriunde: de deasupra, de dedesubt, din stînga sau din dreapta. Brusc, a fost întrerupt de cîteva lovituri înfundate de ciocan. Zgomotul era încă suportabil, ora decentă: nouă dimineaţa. Pe la doişpe, însă, te aflai în mijlocul şantierului, iar bormaşina mînuită de un muncitor nevăzut îţi sfredelea creierii. Situaţia era deja cît se poate de clară: în garsoniera de dedesubt cineva spărgea pereţi. Nu aveai nici un drept să nu-ţi convină, să te revolţi din cauza faptului că pereţii erau sparţi în garsoniera de dedesubt. În aceeaşi zi, comitetul de bloc a comentat evenimentul, pe gard, chiar în faţa scării. Prima problemă pe ordinea de zi: are sau nu are autorizaţie. Au trimis un curier care să verifice. Autorizaţia era semnată, parafată, aşa că s-a trecut la o altă dezbatere, căci "bătrîna, săraca, a murit singură, ca un cîine, ani de zile nimeni nu s-a interesat de ea, nu le-a păsat decît de casă!". Dar, "aţi auzit că avea şaptej' de milioane sub salteaua de la pat, pentru înmormîntare şi nici măcar n-au îngropat-o cum se cade... păi ce, aia o fost pomană: o chiflă, o lingură de colivă şi un pahar cu vin?!". "Noi, vecinii, am ajutat-o mai mult decît copiii ei, fără să aşteptăm nimica în schimb...", "...era singură ca un cuc; fii-su i-a adus la un moment dat un căţel care să-i ţină de urît...", "...pe unde o fi căţelul?", "...l-au alungat după ce a murit ea. Prinţesa nu suportă cîinii!...", "...prinţesa se mută aicea sau ăla mic şi negru?", "...prinţesa, cine altcineva?! Piticu' face doar treaba, că a fost zugrav şi se pricepe!". Apare "ăla mic şi negru" cu un sac de moloz în spate şi toată lumea tace. Cîţiva îl salută discret cu capul, mormăind condoleanţe şi "Dumnezeu s-o ierte!". Preşedintele de bloc e mai îndrăzn