* Kill Bill Vol. 2 (SUA, 2004), de Quentin Tarantino. La un moment dat, mireasa (Uma Thurman) pornită să-l ucidă pe Bill (David Carradine) cade în mîinile lui Budd (Michael Madsen), care îi propune următorul program: "Vei fi arsă, oarbă şi îngropată de vie". Cu alte cuvinte, vei petrece o seară plăcută în lumea lui Quentin Tarantino. Cei doi sînt nevoiţi să sacrifice o parte din distracţie, dar salvează esenţialul: mireasa e îngropată de vie. Instalată în sicriu, ea îşi lasă gîndul să zboare înapoi la vremurile fericite cînd era instruită şi insultată de maestrul Pei Mei (Gordon Liu). Maestrul avea o barbă albă, pe care şi-o tot arunca peste umăr ca pe-o eşarfă, şi două şomoioage de vată în loc de sprîncene. Ajunsese la un nivel atît de înalt de spiritualitate, încît nu-i păsa că, după toate aparenţele, vocea lui ieşea din gîtul unei alte persoane (aflate, eventual, în altă ţară) şi nu se înţelegea neam cu mişcările buzelor; o altă dovadă de superioritate era faptul că nu se lăsa afectat nici de culorile sărăcăcioase ale lumii sale, nici de transfocările epileptice ale operatorului - îşi accepta senin condiţia de personaj într-un film de arte marţiale produs la Hong Kong în anii '70. Tarantino ne mai dovedeşte o dată cît de bine cunoaşte lumea maestrului şi, în astfel de momente, Kill Bill funcţionează ca parodie. Însă are şi alte ambiţii, a căror anvergură devine evidentă în Vol. 2. Tot Vol. 2 întregeşte portretul unui cineast în impas. Tarantino nu e primul autor care descoperă o anumită poezie în filme pe care nimeni nu le lua în serios şi împărtăşeşte această descoperire prin intermediul propriilor filme; ceva de genul ăsta făcuseră şi cineaştii francezi din Noul Val. Nu e primul care încearcă să creeze o mitologie cinematografică pornind de la o altă mitologie cinematografică; ceva de genul ăsta a făcut şi eroul său, Sergio Leone, care a impus o nouă imag