Acum douăzeci de ani apărea o carte ce a rămas de referinţă: La Belle Epoque de l'Opium, a lui Arnauld de Liedekerke. A fost reeditată, cu acelaşi succes, în 2001 (la Editions de la Différence), cu prefeţele entuziaste ale lui Olivier Frébourg şi Patrick Waldberg. Autorul a încetat din viaţă în urmă cu cîteva luni: a preferat unei cariere universitare sigure (cartea e la origine o teză de doctorat) postura discretă de jurnalist, publicînd mai multe cărţi consacrate perioadei "sfîrşit de secol" (XIX, bineînţeles), spiritului decadent şi dandysmului. La Belle Epoque de l'Opium urmăreşte pătrunderea drogurilor în lumea literară şi, în genere, în lumea boemei artistice, de la romantici pînă spre anii '30-'40 ai secolului trecut. E o descriere sistematică şi, în primele capitole, riguros ştiinţifică a drogurilor, punctul de plecare fiind cunoscuta clasificare din 1924 a lui Louis Lewin, care distingea cinci grupe mari: Euphorica (opiu, cocaină), Phantastica (halucinogenele), Inebriantia (alcoolul, eterul, cloroformul), Hypnotica (veronalul, kawa-kawa), Excitantia (ceaiul, cafeaua, tutunul etc.). Multe din aceste droguri au mai întîi o întrebuinţare terapeutică; scăpate de sub control, ele se răspîndesc cu repeziciune şi devin fenomene la modă. Morfina, spre exemplu, e utilizată în războiul franco-prusac din 1870-1871 pentru a alina suferinţele fizice şi stările depresive; un deceniu mai tîrziu, pătrunsese în mediile artistice, şi nu numai, printr-un fenomen de adevărată "contagiune mentală". Cocaina începe să se răspîndească în perioada imediat premergătoare primului război mondial şi cunoaşte apogeul în "les années folles". Dar ceea ce îl interesează pe Arnauld de Liedekerke înainte de toate sînt legăturile dintre droguri şi literatură. Prima mărturie literară de amploare privind cocaina pare să fie romanul Mortală neputinţă, apărut în 1903 sub semnătura a doi aut