La vorbele grele care continuă să cadă peste capul celor cîţiva (cen)trişti plini de umor, precum că ar fi apolitici (nu există apolitici!), precum că ar fi echidistanţi (nu există decît distanţă, niciodată egală, faţă de dreapta şi stînga!), precum că ar fi indiferenţi (de unde indiferenţă cînd în blocul nostru ni s-au "tăiat cablurile" la etajul 9?), O penultimă soluţie se impune pentru a face şi politică, şi literatură, şi cultură: crearea unor partide "pe scriitori", "pe clasici" naţionali. Am avea astfel - fără teamă de elitism, stimulînd un intelectualism benefic - o sinteză a conştiinţelor moveze care nu-s de loc puţine în electoratul român şi bacalaureat, de pildă: partidul eminescian naţional partidul caragialian (ortodox) al muncii partidul bacovian democrat şi disperat partidul rebrenist şi ţărănesc partidul sadovenian istoric partidul ionescian angoasat partidul lovinescian moderat partidul blagian al celor din deal şi vale partidul urmuzian absurd partidul arghezian absolut. Acestea ar fi cele mai mari, majorele - neexcluzînd existenţa unora minore, ca de exemplu: partidul ibrăilean al nuanţei partidul petrescian camilian şi orgolios partidul vianist şi elegant partidul sebastianist asimilat. Desigur, s-ar mări periculos numărul partidelor, crescînd concomitent suspiciunile clasice ale străzii, berăriei şi cafenelei: "ai cui sînteţi, mă?". Desigur s-ar înmulţi articolele demascatoare: fiecare partid ar avea dreptul să fie considerat o diversiune. Un sadovenist istoric ca diversiune la un rebrenist autentic, un lovinescian făcînd "jocul Cotrocenilor" împotriva unui bacovian care nu s-a lăsat anexat - sînt subiecte pe care nici o minte ageră nu le-ar putea rata. Toate aceste riscuri fac parte din jocul democratic. Dar avantajele? Numeroase. Una din cerinţele de bază pentru intrarea în orice "partid literar" ar fi cunoaşterea operei respective, mai