Există o accepţiune foarte recentă a cuvîntului rave - petrecerea cu DJ, techno, house, lumini orbitoare şi mult, mult ecstasy. E ceva deja fumat la ei şi care prinde la noi de vreo doi, trei ani. În Bucureşti o reţetă simplissimă se foloseşte cu mare succes la copiii noilor îmbogăţiţi post-revoluţionari: se aduce un DJ (numărul cutare mondial sau numărul unu în Papua Noua Guinee), se face o promovare masivă, se pune bodyguard la uşă şi în parcare şi se aşteaptă merţurile şi 4x4-urile care nu întîrzie să apară. Buna educaţie a publicului-ţintă care confiscă prin puterea de cumpărare aceste evenimente a făcut ca scena de club bucureşteană să ajungă o extensie de toamnă, iarnă şi primăvară a discotecilor din Mamaia: dominată de prostul gust nătîng şi orgolios al celor care nu ştiu să se îmbrace, să vorbească sau să decoreze un spaţiu. În anii '60, cînd rave a ieşit din Webster unde însemna ceva între zbucium şi entuziasm şi a intrat în argoul monden, rave-urile erau petrecerile mods-ilor, tinerii profesionişti sau studenţi care-şi spuneau modernişti (de unde abrevierea), distanţîndu-se prin idei şi exprimare artistică de conservatorismul parohial britanic şi, ulterior, prin stil şi un veritabil interes pentru modă, de gustul monomaniac al unui rocker sau de lipsa de gust a unui Teddy Boy. Întîmplarea face că Bucureştiul întreţine de o bună bucată de timp o lume foarte asemănătoare acestor mods : creatori-curatori-consumatori de arte alternative, tineri profesionişti-studenţi-şomeri care se joacă noaptea cu platanele şi vizualurile electronice, vorbitori-scriitori-cititori

cu educaţie cosmopolită, vestimentaţie extravagantă şi conversaţie inteligentă. Sînt oamenii care pornesc revistele-parazit, care fac expoziţii pe telefonul mobil, care-şi transformă apartamentele în locuri de expunere, care pornesc flash-mob-uri şi care protestează împotriva globalizării,