Un demers diagnostic
Expozitiile absolventilor s-au inchis, iata, de doua saptamini. Distanta in timp face irelevant efortul unei treceri in revista retrospective: cine isi mai aminteste lucrarile dupa nume, numele dupa lucrari? Organizarea nu ne-a ajutat mai mult; curatoriatul schiop al casei a lasat prea multe stradanii artistice in anonimat, prin lipsa atitor (banale, totusi pretioase) etichete. Nici utilitatea unei asemenea intreprinderi nu convinge, mai ales cit timp ilustratia nu poate fi prea reprezentativa; un catalog ar fi fost ideal, ramine insa un deziderat. Ceea ce urmaresc este, atunci, relevarea coerentelor necesare ale evenimentului, prin edificarea unui tablou diagnostic. Categoriile normative vor avea un grad sporit de generalitate, dar ele provin direct din oferta vizuala a expozitiilor, si nu dintr-un barem prestabilit; fiind capabile sa ordoneze si sa explice in profunzime, ele se pot constitui in cel mai adecvat suport pentru proiectia retrospectiva pe care vizitatorul atent o cultiva.
Functia lor nu este de a sprijini judecatile de valoare si nici de a stabili ierarhii posibile. Numele celor vizati este totusi, pentru cronicar, o obligatie de respect; este vorba despre insusi timpul autonomiei: aparitia numelor proprii in orizontul culturii.
Critica uzuala reuseste de obicei sa identifice si sa promoveze cele mai atractive gaselnite din expozitia unor tineri; procedeul e rudimentar si necritic. In contraoferta, metoda unei investigatii „simptomatice“, neevaluative, poate contribui la inervatia in profunzime a fenomenului – in deplina sa specificitate si, simultan, in lumina timpului sau („metoda formelor critice“ – H. Sedlmayr). Mizele acestei „investitii hermeneutice“ apartin astfel actualitatii si incurajeaza de asemenea si exercitiul prognozei pe termen lung. Asumata sau nu, conditia uceniciei instituie o ase
