5 ani de la moartea lui Mircea Nedelciu. Ultima lui carte, Zodia scafandrului, a aparut postum, in 2000. Ce s-a intimplat de atunci incoace in proza romaneasca? Cite carti memorabile au aparut in acesti ani? De unde senzatia asta de neimplinire, de dezamagire pe care o stirneste generatia ’80 in mintea unor critici? De unde atitea datorii neonorate?
Imi pun fara sa vreau aceste intrebari pentru ca ma gindesc la Mircea Nedelciu si stiu cit de importanta devine absenta lui in acest context, in care o literatura considerata in urma cu nici 25 de ani novatoare devine acum discutabila. Multi nu-mi vor da dreptate, suspectindu-ma de paseism optzecist, de obsesii revolute, de mize care astazi nu mai tin. Destui tineri prozatori aparuti in ultimii ani nu-mi vor da, cu siguranta, dreptate. Nu de tehnicisme spectaculoase, de cotidianisme sofisticate sau de autoreferentialitati savante avem noi nevoie in acest moment.
Ce rost ar mai avea revizitarea prozei lui Mircea Nedelciu, cind realitatea zilei e cu totul alta, mai directa si mai brutala, mai rapida si mai confuza? Normal ar fi ca acum sa vorbim despre alte instrumente de masura, despre o alta sensibilitate si despre un alt limbaj narativ.
In mare privind lucrurile, sint de acord cu aceste rezerve si imperative ale momentului. Numai ca – am impresia – asta nu rezolva problema. Ca sa rezolvi o problema (fie ea si aceea a reprezentarii realitatii), ai nevoie de un model inductiv prealabil, chiar daca, ulterior, acest model va fi parasit, repudiat. Senzatia mea e insa aceea ca putini tineri scriitori de azi l-au citit cu adevarat pe Mircea Nedelciu. Cei mai multi nu l-au citit. L-au frunzarit. Sau il stiu din mitologii de cafenea si din remake-uri recente, parind sa aiba la origine un tip de discurs aproape anonim, asa cum se intimpla (am constatat asta intr-o seara, la televizor, urmarind emisiunea l