Între compozitorii români trăitori în spaţiul francofon, Horia Surianu îmi pare a se dovedi cel mai încăpăţânat în urmărirea unui scop fundamental virtuos şi în a plăti greaua datorie de a fi mereu acelaşi ori de a se lăsa împovărat de jocul în care i se impune să suporte, răbdător şi neclintit, neajunsuri fără de leac. O existenţă creatoare aidoma unei nicovale care cu cât este mai mult lovită, cu atât mai mult se întăreşte. Cum întărit a ieşit Horia Surianu din variile darale şi nazuri pricinuite deopotrivă de metropola şi coloniile exilului, pivotând elegant printre fanfaronade şi dulcegării, bârfe şi şuşanele. la fel şi în compoziţie, unde în cele aproape trei decenii de carieră, s-a ţinut departe de mode şi fasoane, calmând graţios şi subtil puseurile şi frisoanele, fie ele interne sau externe, manifeste sau obscure.
L-am reîntâlnit recent la Paris, când i-am admirat piruetele pline de generozitate şi avânt, graţie cărora intersectează profitabil acele tendinţe vivante, productive din muzica nouă, ori evită strategic fundăturile croite de exerciţiul facil şi steril. M-a impresionat temeinicia cu care îşi face, săptămânal, rondul instituţiilor la care funcţionează ca profesor. Universitatea Panthén-Sorbonne, Conservatoarele din Bagnolet şi Massy. Adevărul este că preţuirea mea pentru Horia îşi are sorgintea încă din vremea când, proaspăt absolvent al Conservatorului din Bucureşti, unde a studiat compoziţia cu ilustrul pedagog care a fost Dan Constantinescu, era deja autor al unor opusuri temerare, chiar iconoclaste, în special în ceea ce priveşte logodna cuvântului cu sunetul (3 Imagini după F. Garcia Lorca; 3 Lieduri pe versuri de Apollinaire; Refractio poesis). Dar mai ales când a decis să se ia la trântă cu lumea muzicală occidentală, ademenit fiind de mirajul neatârnării şi slobozeniei aşa cum se vedea el prin ferestrele zăbrelite de la Bu
