Din cele de mai sus rezultă că Lovinescu i-a vorbit lui Monda cu privire la însemnările sale zilnice foarte la începutul acestora, în 1923, când ele aveau cu totul alt profil şi o mult mai largă desfăşurare, aşa cum se constată în primul volum al Agendelor. în schimb Monda îşi scrie autobiografia intitulată Viaţă şi vis, apărută în 1986, cu puţin mai devreme, oricum în preajma vârstei de 84-85 de ani, când � lăsând la o parte injoncţiunile inerente ale cenzurii şi autocenzurii " memoria sa se dovedeşte profund deficitară, mai cu seamă în ce priveşte perioada regimului antonescian.

De ce socot totuşi că prezintă interes mărturia lui Monda? Pentru că ea ne dezvăluie " deosebit de confirmarea pe care ne-o aduce volumul I din Agende " proiectul iniţial al acestora, conceput nu pur şi simplu ca un aide-mémoire secret şi intim, cum s-a mai observat şi afirmat cu parţială îndreptăţire, ci ca un excurs istorio-grafico-memorialistic, lipsit de orice menajamente, în câmpul de manifestare al literaturii române contemporane. Doar discreţia prevenitoare îl face pe Lovinescu să nu dorească a-şi publica însemnările încă din timpul vieţii, rezervându-le posterităţii. Numai că, pe parcurs, ele capătă tot mai pronunţat " deşi cu intermitenţe " un caracter ce nu se vrea avuabil, nici sub raportul elementelor de conţinut, nici sub cel al formelor de exprimare stilistică, cu toate că acestea din urmă îşi atenuează întrucâtva corozivitatea, pe măsura înaintării în timp. Este evident că Lovinescu nu se gândea şi nu ar fi dorit nici o clipă ca Agendele să i se publice vreodată. în sprijinul afirmaţiei mele vine întregul său comportament deschis, în cvasitotală contradicţie cu ceea ce divulgă notaţiile jurnaliere, aspect de care mă voi ocupa pe larg mai la vale. Dacă Agendele au supravieţuit şi n-au fost distruse de critic este numai datorită faptului că acesta s-a lăsat surprin