În tipologia împrumuturilor lexicale, un loc special îl ocupă categoria cuvintelor selecţionate nu pentru că ar acoperi un gol, ci dimpotrivă - pentru că se pot integra unui cîmp semantic foarte bine reprezentat în limba respectivă. Astfel, un termen în plus adaugă o nouă posibilitate expresivă unei zone lexicale deja constituite, corespunzînd unei tradiţii, unei mentalităţi, unei anume ierarhii de valori. Aşa se explică, probabil, apariţia între anglicismele foarte recente a termenului loser: care se adaugă unei serii foarte bine reprezentate în română, în limbajul standard dar mai ales în registrul familiar-argotic. O obsesie naţională poate mai veche, dar în orice caz afirmată în epoca modernizării rapide, a "arderii etapelor", a "ciocoilor vechi şi noi" cea a succesului social bazat pe isteţime explică mai întîi instalarea în limbă şi în sistemele de evaluare curentă a unor termeni (de origine direct sau indirect franceză) ca: perdant şi ratat (cărora loser li se adaugă acum, uneori în imediată alăturare: "să nu fie considerat un loser, un perdant", observatorcultural.ro). Dubla obsesie a succesului şi a ratării e mereu prezentă în cultura română, în cheie fie sentimental-dramatică (eroul sămănătorist e un inadaptat şi un învins adică, în jargon recent, un outsider şi un loser) fie parodică şi (auto)ironică (melodia "Ce bine-mi pare c-ai luat ţeapă!" e un ultim exemplu de recurenţă a temei, interesul ei ţinînd poate şi de ambiguitatea unei duble propuneri de identificare, cu victima şi cu agresorul). Succesul lui loser, în momentul de faţă, se explică desigur prin moda şi prestigiul englezei, prin surse precise (un titlu de film, mai multe piese muzicale etc.), dar mai ales prin identificarea cu un model bazat pe concurenţă, competiţie, considerat specific pentru �spiritul nou" al schimbării de mentalitate şi de generaţie. Un discurs tipic face din problema