Cărţile de memorii şi jurnalele apărute după decembrie 1989 ar putea oferi unui străin impresia că în România anilor "50-"60 existau doar două categorii de locuitori: eroii, cei care s-au opus cu înverşunare noii realităţi politice, cu metode mai mult sau mai puţin convenţionale şi profitorii regimului, slujitorii zeloşi ai politicii partidului comunist, fie ei activişti, securişti sau simpli oportunişti. Primii au trecut prin anchetele securităţii, au suportat teroarea, puşcăriile comuniste şi au trăit în mizerie din practicarea de meserii aflate mult sub calificarea lor. Ceilalţi au beneficiat de locuinţe luxoase în cartiere ale nomenclaturii (de obicei confiscate de la cei aflaţi la închisoare), de magazine speciale, de automobile şi de tot ceea ce ţine de confortul unei vieţi tihnite.

În decembrie 1989, România avea vreo 23 de milioane de locuitori. Raportat la acest număr, şi disidenţii regimului comunist, şi foştii nomenclaturişti reprezintă o infimă minoritate. Care era viaţa românului obişnuit în anii "50-"60? Iată o întrebare pe care nu şi-o pun doar tinerii născuţi sau formaţi după 1989, ci şi noi, cei care am trăit o bună parte din viaţă în timpul regimului comunist. Pe măsură ce epoca Ceauşescu se îndepărtează în timp, ne întrebăm tot mai des cum a fost posibil? Cum am putut trăi 20, 30, 40 de ani fără televiziune prin cablu şi Internet, cu alimente de o calitate îndoielnică distribuite pe cartelă, cu energia electrică şi termică raţionalizate la sînge, fără speranţa de a avea vreodată în mînă o cutie de bere, o sticlă de coca-cola, o bancnotă de un dolar sau un paşaport?

Şi totuşi, viaţa a mers înainte chiar şi în timpul comunismului. Eram tineri, rîdeam mult (inclusiv sau, mai ales, pe seama regimului), aveam sufletele pline de speranţă, eram veşnic îndrăgostiţi, iar viaţa ni se părea veşnică. E drept, la televizor nu era