Este greu de explicat imensul succes de care se bucură " nu numai printre copii " produsele asociate cu Harry, "ucenicul vrăjitor". Popularitatea lui J.K. Rowling " şi a industriei creată în jurul personajului ei " mi se pare asemănătoare celei a lui Paulo Coelho. Dacă lectura cărţilor cu Harry Potter îi ajută pe adulţi să redescopere "copilul" care doarme înlăuntrul lor, citindu-l pe scriitorul brazilian aceştia (re)descoperă "înţeleptul" din ei. Dacă Rowling scrie nişte cărţi pentru copii accesibile şi adulţilor (şi mai ales acestora din urmă în ultimul timp), Coelho este autorul unor ficţiuni (pseudo)filozofice după a căror lectură cititorii, chiar cu un grad mediu şi scăzut de educaţie (şi mai ales ei), pot rosti satisfăcuţi de sine: "Mamă, ce deştept sunt! Păi eu intuisem chestiile astea demult"".
Fie-mi iertată această digresiune de la adevăratul subiect al acestei cronici, care este, cum bănuiţi deja, cea mai recentă ecranizare după J.K. Rowling. Harry Potter şi prizonierul din Azkaban (2004) este al treilea film din serie, lansat în timp ce scriitoarea lucrează deja la al şaselea " penultimul " roman cu bine cunoscutul erou. De data aceasta, Chris Columbus s-a mulţumit doar cu rolul de (co)producător, cedându-i locul din spatele camerei lui Alfonso Cuarón, regizor mexican (Mica prinţesă, Marile speranţe) care a stârnit valuri cu Y tu mamá también (2001).
N-am de gând să vă plictisesc povestindu-vă acţiunea filmului. Observ doar că, analizând primele trei romane cu Harry Potter şi transpunerile lor pe ecran, se pot nota nişte fapte (aparent) paradoxale. În primul rând, cel mai lung roman s-a transformat în filmul cel mai scurt (durează "numai" vreo 140 de minute). Ceea ce dovedeşte o schimbare de accent: adaptarea este mai puţin literală decât cele anterioare, Cuarón dorind să facă în primul rând un film valoros şi abia apoi o
