Tudor Arghezi are o situaţie sigură în canonul estetic al modernităţii. Deşi perioada postdecembristă a pus toate valorile sub semnul întrebării, în scopul unei noi legitimări sau al reautentificării cerute de rupturile dintre epoci, opera argheziană nu a fost trecută deocamdată prin proba decisivă a unei revizuiri semnificative, a unei lecturi critice de autoritate (o lectură integrală, fundamental nouă), care să însemne înnoirea argumentelor de perpetuare a rangului ei estetic. Contestările au vizat numai un segment limitat şi conjunctural al operei argheziene şi anume perioada postbelică acuzată de oportunism.

Însă negaţia nu se poate exercita fără a face distincţii şi departajări. Pe de o parte, rămân perfect valabile şi păstrează legăturile fireşti cu etapele anterioare poezia senectuţii, poezia universului domestic şi poezia sensibilităţii metafizice din ultimele volume, Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadenţe (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967), din volumele postume Frunzele tale (1968), Crengi (1970), XC (1970) şi alte culegeri de inedite (Călătorie în vis, 1973, şi Desluşiri, 1980) ale unui scriitor cu un foarte bogat atelier de creaţie, lăsat doldora de poemele unui meşteşugar ce a lucrat până în ultima clipă. Pe de altă parte, în cu totul alt mod trebuie judecate volumele tributare contextului proletcultist 1907 � peizaje (1955) şi Cântare omului (1956), unde mâna maestrului se vede mai mult decât, de pildă, a lui Mihail Sadoveanu în Mitrea Cocor (1949) sau a lui Camil Petrescu în romanul neterminat Un om între oameni (1953-1957). În anii ´50, după revenirea sa în prim-plan, poetul Tudor Arghezi nu a fost niciodată un oportunist de teapa lui A. Toma sau Mihai Beniuc. Compromisurile sale, mai mult biografice şi publicistice, nu au afectat miezul operei şi nu au însemnat o adaptare a poeziei la sloganele epocii comuniste