Acum mai bine de şapte ani, ideea lui Voicu Rădescu, un ilustru anonim, de a face teatru într-un bar din subsolul Grupului de Dialog Social de pe Calea Victoriei mi s-a părut o vorbă în vînt. Vorba lui Bob Dylan. Una din ideile ce vin şi pleacă sau se consumă într-o poveste: ce-ar fi dac-ar fi. Mi-a plăcut, însă, visul lui, şi am acceptat, întru începuturi, să visăm împreună. Să ne închipuim că acolo, la Green Hours, se poate naşte fenomenul under-ground, că acolo vor coborî artişti importanţi, din toate generaţiile, ca să-şi împrospăteze instrumentele, ca să testeze altfel de contact cu spaţiul, cu spectatorii, ca să caute în ei înşişi, cu un soi de dezinhibiţie, forme şi fonduri în care să-şi exprime momentul, revolta, binele, sinele. Începutul a însemnat un one-whomen-show cu Maia Morgenstern, acompaniată de Dorina Crişan Rusu şi altul, cu Coca Bloos. Am fost, atunci, aproape de frămîntarea tuturor, de repetiţii, de zbucium, de îndoieli. Nu m-am gîndit că drumul va fi lung, că va dinamiza Bucureştiul teatral, că-l va cuceri. Ce mă urmăreşte, ca senzaţie, este zîmbetul protector al lui Voicu Rădescu, astăzi un manager cu morgă. Un zîmbet care degaja linişte într-o imensitate de zgomote. Cred că fenomenul de la Teatrul de Luni, cum s-a numit locul, ar fi trebuit să se dezvolte ca un semn al normalităţii. Ca un semn al căutării, al alimentării artiştilor cu energii proaspete, fără ostentaţie, fără tam-tam, fără iluzia că se naşte teatru mare. Sînt exerciţii, însă, extrem de utile pentru orice artist. Diminuarea anvergurii teatrului de la �suprafaţă� a determinat supralicitarea acestui spaţiu, investirea lui cu atribute mai mari decît cele pe care şi le-a dorit şi asumat de la început. Tendinţa de coagulare şi de formulare a normalităţii, generată de Voicu Rădescu, atît de necesară, a căpătat etichetări diverse, a ajuns să fie investită cu atribute ce o îndepărt