Indivizii despre care scriu acum sînt o tagmă aparte. Ei nu sînt hoţi, pentru că nimeni nu i-a prins vreodată furînd. Ei nu sînt mincinoşi, pentru că tot ceea ce spun are valoare de verdict şi nimeni nu are vreme să mai şi cîntărească gradul de adevăr al celor spuse de ei. Nu sînt mulţi, se nasc greu şi de aceea rămîn în orice condiţii valabili. Par, din punctul ăsta de vedere, un produs fără termen de expirare. Sînt buni la toate şi dispuşi să facă orice. Cîntă în strună, joacă stînga, dreapta sau la centrul terenului, în funcţie de interesele pe termen lung ori scurt şi, cel mai important, dansează deja de o mulţime de ani toate valsurile democraţiei noastre originale. Ei au răspunsuri oricînd, pentru orice problemă, din orice domeniu. Transformă faptul banal, cotidian, în tendinţe şi vorbesc despre lucrurile subtile cu siguranţa specialiştilor, chiar dacă habar n-au despre ce-i vorba. Dar aproape nimeni nu se prinde şi aici e, din nou, o foarte mare calitate a lor: pot inventa şi improviza cu aer hotărît, savant. Suficient pentru a fi catalogaţi drept specialişti. Nimeni nu le recunoaşte impostura pentru că nimeni nu vrea să fie dărîmate statuile. Avem nevoie de ei să ne lumineze, să ne explice, să ne îndrume, să nu cumva să ne apuce dorul de a gîndi singuri. Ne uităm în gura lor aşteptînd revelaţii şi vorbe de duh, gata în orice moment să aplaudăm apariţia unui înger sau a unei ziceri de almanah. (Ei ştiu pînă şi cum se nasc îngerii şi mai ştiu şi cum se omoară demonii, pe deasupra!) Au tot şi de toate: bani, putere, oboseala şi tristeţea la modă printre indivizii care mimează perfect un permanent proces de gîndire, relaţii, informaţii şi surse. Nimic nu mişcă fără ca ei să ştie. Cîţiva pretind a fi eminenţe cenuşii, oameni din umbră. Alţi cîţiva se mulţumesc cu rolul de apostoli. Şi, în fine, restul sînt prea ocupaţi cu apariţiile publice pentru a-şi mai